Am mai abordat subiectul încă de pe când scriam în altă parte. Pare c-au trecut secole, dar nimic nu s-a schimbat. Mereu am crezut că e musai s-arunce primul cu piatra ăla de n-are păcate. Nu doar ăla de se simte fără (de) păcate… Dacă știu c-am interiorul plin de mucegai, mustind a negru aprins, cum să m-apuc de vopsit fistichiu exteriorul celor de lângă mine? Nu-i păcat în fața Celui de Sus, care va da clar cu pietroiul la un moment dat? Ba da, de asta trebuie să avem grijă de sufletele noastre…
Este ușor să fim răi visceral, este imposibil să (ne) revenim… chiar după prima lapidare injustă. Mulți dintre voi probabil că nu cred, dar există o lege nescrisă (și aparent meschină) a Universului în care noi suntem niște insecte. Atât! Nu zei, nu nemuritori, nu intangibili… Legea aia aș numi-o a echilibrului. Arunci o piatră în dreapta ta? Uită-te în toate părțile, că-ți va veni returul. Ca la tenis: din voleu, pe rever sau cine mai știe cum… Dar va veni! Știu, veți spune că până la Dumnezeu te dijmuiesc sfinții. Așa o fi, dar cauzalitatea este-n relație amoroasă, perversă cu efectul. Eu îi spun Karma. Și e rea, foarte rea. Sau corectă, cine știe? Are două direcții: îți dă să behăi, de nu poți duce, când ți-o fi lumea mai dragă. În plus, niciodată nu știi dacă se va duce spre tine „dedicația” ei sau spre cei dragi ție. Apropiați, familie… Nu e păcat să sufere niște nevinovați pentru negrul din tine?
Suntem răi până la extincție morală. Ochiul demonului ni s-a tatuat adânc în inimi. Ne trezim pentru bani, judecăm pentru bani, urâm pentru bani, ne sfâșiem pentru bani, mușcăm contra cost. Știți că tot din cauza lor vom pieri, da? Repet, nimeni nu-i de neatins. Praf în vântul Creației… E mai durabil polimerul din bancnote ca ființa. Iar bucata aia de plastic are toate șansele să reziste mai mult ca noi, mergând mai departe, și mai departe, până ajunge la un alt suflet chinuit de patimi, pe care-l amăgește și-l învolburează cu negru… Banii nu sunt ai noștri. Niciodată! Sufletul, da, ne aparține. Cel puțin aici, că dincolo… are două direcții (la creștini): sus și jos.
Este simplu să fim răi. Nu facem altceva decât să ne integrăm în masă. Dar e foarte complicat, în mizeria ce ne înconjoară, să fim buni. Sau măcar să încercăm, că nu noi decidem – la final – cât de buni suntem/am fost. Nu e sarcina noastră asta.
Sunt colecționar – la modul propriu – de bani. Dar am încercat să nu-mi vând sufletul banilor, oricât de tentanți sunt. Sunt mulți, sunt variați, sunt frumoși… Dacă faci pasul, e greu, tare greu, să revii. Nu știu câți o fac. Nu degeaba avem metafora arginților iudaici… Dar cine să (mai) citească, cine să (mai) priceapă, într-o lume pe repede înainte și dedicată… banului?
Tic, tac! Și banul (tău, până mai ieri!) merge mai departe, la următorul suflet ahtiat, gol și chinuit…
Ionuț Catrina
