Suntem o specie fraieră. Da’ rău de tot, nu așa. Trăim fără a trăi, dar asta o simțim – și o regretăm – cam pe la amurgul vieții. Și al existenței gândurilor. Să revenim, zic. Învățăm toată viața de toate. Treburi profesionale, balauri de dezvoltare personală & shit, dar abia la bătrânețe (sau pe aproape) ne dăm seama – prin descoperire, nu în urma actului învățării – că un lucru nu am realizat: nu am știut cum dracu’ să trăim.
Ne trezim dimineața, la voleu bem cafeaua (ori ce mai consumă fiecare în confortul lui), alergăm la serviciu (unde ne dăm peste cap să mulțumim pe toată lumea, nerealizând că ne distrugem iremediabil), revenim acasă. Obosiți, rupți de rutina zilnică, gata mâine – împotriva voinței – de a o lua de la capăt.
Omul nu știe să învețe să trăiască, să se bucure de unicitatea fiecărei clipe pe planeta asta. Nu știu ce e dincolo de existența asta, iar asta mă (cam) neliniștește… Dacă ne e dată o singură viață, ce-am făcut?! Știu, simt că nu știu să mă bucur de zilele acestei vieți. De ce mă enervez și mă consum pentru orice rahat? De prost! De ce mă agit, în loc să savurez momentele cu cei dragi? Soția-mi spune asta periodic, dar tot prost rămân. Ne cresc copiii, iar noi alergăm fără a fi cu adevărat lângă ei. Am momente când țip, când sunt irascibil cu cei din jur, căci… nu mă pot controla. Stresul e mare, chiar dacă încerci să treci peste, să nu-l iei în calcul. Prost eu, știu. Mi-o veți servi pe-aia că plecăm de-acasă pentru bani, că tra-la-la… Întreb simplu: merită?
Nu scriu des treburi de-astea, dar e o perioadă de reflecție. Simbolic, da, știu, vine Paștele, căci altfel… zilnic ar trebui să ne uităm în oglindă și să facem un bilanț. Doar că, na, nu știm să trăim, am convenit asta mai sus…
P.S.: Ați observat că laitmotivul scrierii de mai sus e verbul „a ști”?
Ionuț Catrina
