După o perioadă în care unii au fost implicaţi mai mult, alţii mai puţin, iar majoritatea deloc, în alegerile locale, acum s-a aşternut liniştea. O linişte impusă de o vale a tristeții, în care noi, electoratul, continuăm să coborâm, iar ei, politicienii, să tot urce, creându-se astfel o prăpastie ce riscă să nu mai poată păstra legătura fiziologică dintre unii şi alţii. În egală măsură, de vină suntem toţi, pentru că ei, politicienii, nu sunt ce s-ar dori a fi, iar noi, plebea, nu înţelegem, sau poate că nu putem să ne manifestăm organic, într-un spaţiu ale cărui mecanisme sunt instrumentele democraţiei. Şi noi, şi ei, operăm cu aceleaşi instrumente: „să moară mama”, „să câştige ai noştri”, etc. Rezultatul este mereu acelaşi. Noi sărăcim, atât spiritual, cât şi material, iar ei… ei aş spune doar spiritual, cu toate că nici asta nu ar fi cu putinţă căci, dacă nu au de unde…
Nu vreau să intru în detalii tehnice, căci mă întreb, cui i-ar folosi, câtă vreme vieţuim într-un sistem nefuncţional? Altfel, astăzi, când s-au anunţat alegerile, conducerea PNL ar fi trebuit să se autoexileze nu numai din partid, poate chiar şi din spaţiul public. Şi nu doar cea de la Bucureşti, ci şi cea de la Tg Jiu.
Ne consumăm de cele mai multe ori pentru ceea ce nu ne aparţine, tot ceea ce ar conta în spaţiul ăsta material, delimitat de naştere şi de moarte, sunt relaţiile sociale în afara cărora se află un vid. Vă imaginaţi ce ar reprezenta un om pentru sine însuşi, câtă vreme nu s-ar bucura de prietenia nimănui, nu ar avea copii şi nici părinţi? Faptul că ne tragem din cineva şi lăsăm moştenitori pe altcineva este doar un detaliu, esenţial, ce-i drept. Moartea unei persoane pe care n-o cunoaştem reprezintă un fapt natural şi acceptabil. Moartea unui cunoscut pune o oarecare amprentă asupra stării noastre afective. Moartea unui bun prieten ne traumatizează chiar, însă moartea unui membru din familia noastră este, vorba lui Brâncuşi… „altceva”. Dar, oare, lipsa relaţiilor sociale nu este tocmai însăşi moartea noastră? Chiar dacă părem a fi încă vii, fiecare dintre noi putem experimenta următorul exerciţiu imaginar, apelând la cercul nostru de prieteni. Iată-l pe al meu: a murit Nicolae Băloi. Este o tristeţe, dar încă nu mă simt singur. Mai sunt ceilalţi. A murit şi Stelian Cârstea, a murit și „Pele”, și Ștef, și Irina, și toţi cei care au plecat în concedii în Bulgaria. Dintr-odată, constat că în jurul meu este un gol care nu se mai poate bucura de kenoză. Ei nu mai sunt, iar eu, deşi viu, într-un spaţiu atât de gol, lăsat de plecarea celor din proximitatea mea, îmi creează un fel de moarte. Norocul meu, şi poate al lor, este că acesta este doar un exercițiu imaginar, din care ar trebui poate să înţelegem esenţialul: conflictele, uneori banale, între oameni sunt o formă de moarte. Bucuria vieţii constă şi în relaţiile interumane pe care suntem în stare să le alimentăm.
Costin Crețu
