Fiecăruia în parte ni s-a întâmplat, cel puțin o dată în viaţă, să batem la o uşă care să nu ni se și deschidă. Fie pentru că cel care se afla în interior nu dorea să deschidă, fie pentru că acel spaţiu era suprapopulat de gol. Sentimentul pe care l-am trăit, rămânând la uşa care nu ni se deschidea, a fost diferit pentru fiecare, în funcţie de un cumul de cauze şi de nevoi. Dar ceea ce este mai epuizant, mai trist şi chiar mai degradant este faptul că, de foarte multe ori, ne-am aflat şi în poziţia de dincolo de uşa la care se bătea. Adică… noi eram golul din interior. Mă gândesc că nu o dată s-o fi întâmplat ca cineva să bată la uşile din noi pentru a ne cere un ajutor. Ocupaţi fiind însă cu extazul ignoranţei, aglomeraţia risipirii, ori pur şi simplu cu absenţa din propria-mi locuinţă, nu am deschis. Mă întreb de ce suntem noi aşa şi nu altfel, de ce ne degradăm pe zi ce trece… De ce? Ne risipim pe ceea ce contează şi ne agonisim pe ceea ce nu contează. Nu doar că ne rătăcim, cum ar spune sfintele citate din Scriptură, ci mergem mai departe, chiar ne epuizăm, ne obosim în vederea împlinirii acestei desfaceri care se numeşte risipire. Fiind un practicant consecvent al ungerii cu nămol, în celebra staţiunea Săcelu, am avut prilejul să observ omul şi într-o altă dimensiune. De pildă, când toţi se aflau în aceeaşi ţinută (de plajă) încep să realizez că diferenţe majore între oameni (exceptându-le pe cele estetice, dacă asta ar conta) nu par a mai exista. Strungarul este colegul şi egalul inginerului, profesorul este coleg de perimetru cu elevul, doctorul, de asemenea, este vecin de cearceaf cu pacientul. Tabloul ăsta pare că îi conferă omului atributul pe care i l-a pus Dumnezeu ca principiu, ca dar în momentul facerii. Privind, ai senzaţia că în faţă ai o umanitate, cu totul şi cu totul alta decât cea reală, în care pacientul este umilit de medic, strungarul este batjocorit de inginer, etc. Ce frumoasă e lumea de la Săcelu şi cât de urâtă este în momentul în care încep să se îmbrace, să se urce în automobile… deja apar fisurile, uneori prăpăstiile între oameni, deja încep să se împartă pe categorii sociale, care s-ar reduce în mare la două: oameni umiliţi şi oameni care umilesc. E adevărat şi faptul că, atunci când încep să vorbească, mai ales când primul bazin este suprapopulat, observi că prostul devine egalul, uneori chiar se crede superior, geniului, căci neştiind că cel de lângă el este geniul, idiotul nu mai are niciun complex, nicio frustrare, şi tine prelegeri absurde, fantasmagorice, uneori delirante celui care de această dată devine un pic sfios. Şi fără argumente.
A trecut un an de când un om aparte a plecat departe. Şi nimeni, dar nimeni nu i-a sesizat plecarea, evident, cu excepţia familiei. Oamenii buni sunt observaţi doar când se află în proximitatea noastră, când au plecat. Pentru că nu ne mai pot fi de folos, îi uităm… Uneori, ne uităm şi pe noi înşine, dacă nu ne mai suntem de ajutor. Unul dintre aceşti oameni este Dorin Filip, un om cu totul şi cu totul special, prin dimensiunea umană pe care o avea. Înainte de a fi fost orice, Doru Filip a fost om. Probabil că asta a fost şi motivul pentru care a plecat totuşi prea devreme. Suntem din ce în ce mai multe fiinţe şi din ce în ce mai puţini oameni.
Costin Crețu
