Pentru ca un stat să fie sănătos din punct de vedere social, este nevoie ca justiţia să funcţioneze după cele două concepte: DIKAIOSUNE și DIKAION.
Justiţia este instituţia care păstrează echilibrul (nu întâmplător este reprezentată de o balanţă) fiziologic într-o societate. Căci, în egală măsură, ea, justiţia, îl corectează și pe idiot, și pe filozof. Tot justiţia este cea care îl pedepseşte şi pe găinar, şi pe trădătorul de țară. Ce țară am fi avut, dacă justiția ar fi funcționat!
Dincolo de toate, justiția trebuie să știe că pedeapsa are un SCOP, o FUNCȚIE. De vreme ce scopul pedepsei nu este atins, justiția devine o organizație criminală, singura diferență este că ea acționează în numele legii, spre deosebire de celelalte, care acționează în numele diverselor instituții, cum ar fi: DECALOGUL MAFIEI; CELE ZECE PORUNCI; OMERTA. În ambele situații, avem de-a face cu o formă de condamnare și PUNCT. Penitenciarele sunt adevărate lagăre de exterminare, situație în care, în destul de multe cazuri (sute pe an), putem vorbi implicit despre condamnări la moarte făcute fie și indirect. Este vital ca justiția să nu lucreze cu forme. Nu cu mult timp în urmă, indivizii nu mai erau „condamnați” pentru delicte politice, se căutau delicte de drept comun. Cu toții însă știam că este vorba despre forme.
Instituția scopului pedepsei îmi pare a fi esența metafizică a embrionului sistemului juridic într-o societate. Căci, și-n Biblie găsim în Ezechiel 33:11: „Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască”. Câți dintre judecătorii ai căror cetățeni condamnați au murit în penitenciare și-au pus întrebarea: QUI PRODEST hotărârea pronunțată de noi? Nemaivorbind de implicațiile colaterale, mulți aveau părinți, copii, iubite. Mă întreb, desigur, retoric, dacă un judecător aflat într-o astfel de situație a mers să asiste la ceremonialul de înmormântare a celui pe care l-a condamnat. Abia atunci ar fi văzut scopul dar și funcția la care a dus decizia sa.
Orice mică vulnerabilitate în actul de înfăptuire al justiţiei produce dezechilibre exponenţiale, seismice, într-o societate, ajungându-se uneori în situaţii babiloniene, cum este cea în care ne aflăm.
Cum se ajunge aici
Când cel care trebuie să înfăptuiască justiţia nu are vocaţia, dimensiunea morală şi încărcătura intelectuală în vederea realizării unui asemenea act. Poate cea mai simplă dar reprezentativă descriere a judecătorului mi-a spus-o băieţelul meu. Încercând să argumenteze de ce nu vrea să se facă avocat, precum mama lui, dar nici judecător, a afirmat: „JUDECĂTORUL ESTE RUDĂ CU DUMNEZEU. Cine mai împarte dreptatea în afară de Dumnezeu? Judecătorul! și apoi, ai văzut că este îmbrăcat în negru, la fel ca preotul? Eu sunt împrăştiat şi aş putea face greşeli, nu sunt bun de judecător”. Modul în care băieţelul meu, la cei 12 ani, a făcut asocierea între judecător şi Dumnezeu îmi pare fabuloasă.
Drama unei societăţi apare atunci când judecătorul nu are un Dumnezeu, nu are etică şi, mai grav, când nu ştie carte, căci dincolo de a cunoaşte, uneori superficial, partea tehnică-litera dreptului, dacă nu cunoaşte filosofia care asigura fiziologia întregului sistem, rămâne în cel mai bun caz un inginer incapabil să-şi schimbe becul din propria locuință. Există magistrați (ce-i drept, puţini la număr, sper) pe care dacă-i dezbraci de robă, nu mai au identitate. Aceştia sunt slabi, fricoşi, şi tocmai de aceea aplică pedepse (de multe ori la comandă) tocmai pentru a-şi umple acest spaţiu gol, pentru a părea altfel decât sunt, pentru că ei ştiu că sunt într-un fel deși și-ar dori să fie în alt fel. Ei s-au făcut judecători doar pentru a fi cineva.
Şi mai grav este când un astfel de neîmplinit ajunge într-o funcţie de conducere. Pe lângă faptul că nu înţelege nimic din ce se întâmplă în jurul său, simte mereu, organic, nevoia de a impune măsuri doar pentru a-şi confirma poziţia. Un astfel de om nu va şti niciodată că „Sistemul dreptului este imperiul libertății realizate”-Platon. Şi nu va şti nici că „numai când este justă legea şi aplicare ei, merita consideraţie”-Cicero. Dar nici ca „Individul are trei facultăți: raţiunea, curajul şi sentimental”– tot Platon.
Prin urmare, când justiţia înfăptuieşte un act injust împotriva unui individ este o catastrofă, căci măsura nu îl afectează doar pe cel în cauză, ci şi pe cei din anturajul său care, ştiinţific vorbind, se situează în jurul cifrei de 87 indivizi. Ori, dacă pe parcursul unui an de zile se înregistrează o mie de victime directe ale justiţiei, înseamnă 87 de mii de persoane care manifestă dispreț, uneori ură la adresa justiţiei. La aceştia se adaugă şi empatia publică pentru cazurile puternic mediatizate. Lăsând la o parte picătură chinezească, să facem un exerciţiu pe baza picăturii „româneşti”. Să ne imaginăm ce înseamnă dacă ne pică în cap un strop de apă. Nimic pentru nimeni. Dar dacă ne pică un milion? Adică, 100 de litri? Asta ar însemna foarte mult pentru foarte mulți, un fenomen natural extrem, care produce pagube material imense şi victime umane.
Fix acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul nostru. Dacă se comite o singură eroare judiciară, nu înseamnă nimic, doar raportat la nivel de societate, dar dacă se comit o mie, reacţia care se declanşează este una extrem de periculoasă. Spre deosebire de fenomenele naturale, în cazul omului intervine amplificarea exponenţială, seismică generată de sentiment, facultate pe care Platon ne spune că o are individul.
Un om gol ajuns în fruntea trebii nu știe nici că pe individ nu-l umple de ură nici boala, nici chiar moartea, mai mult decât o face nedreptatea. Şi atunci apare efectul de arc. Cu cât întinzi mai mult, cu atât încarci de revoltă şi ură un număr din ce în ce mai mare de oameni. Riscul de acum este inevitabil. Fie arcul se rupe, producând reale prejudicii întregului sistem, angrenaj, dar şi răni grave celui care l-a manipulat, fie arcul are o reacție de respingere, aruncând în afara sistemului pe cel care l-a supraexcitat.
Vreau să cred că ne aflăm în situaţia din urmă, că asociaţiile magistraţilor realizează importanța judecătorului (rudă cu Dumnezeu) într-o societate. Ei, magistrații, mi-au dat o speranță, de altfel, sunt singurii care pot salva acest popor. Nu ştiu dacă realizează sau dacă-şi asumă acest rol, însă eu asta sper, căci în afara lor altă şansă nu avem.
Cred în judecător mai mult decât în politicieni, cred că judecătorii sunt, trebuie să devină, sistemul imunitar al societăţii româneşti. Dacă ei vor reuşi, vom reuşi cu toţii. Dacă vor eşua, România va eşua. De aceea spun: Onoare judecătorilor! Am văzut şi judecători rudă cu Dumnezeu.
