Despre Omul – corcitură de context și un bob zăbavă

Domnule, să fii aci, pe fața pământului, și să nu știi cine știe ce despre tine, mi se pare cea mai mare dramă a omului, o dramă ce se rostogolește din momentul în care, el, omul, a avut minima conștiință de sine, de natură și de semeni. Mult de atunci! Dezbateri pe această temă, ca de altfel și îndemnuri la cunoaștere, au existat și încă vor mai fi, câtă vreme nemulțumirea, dar și sentimentul de lipsă va persista. Din ansamblul creionat mental de fiecare individ în parte, ansamblu raportat, de obicei, la nevăzut, și minusul, și frustrarea! Dar nu despre ele vreau să vorbesc! Într-o carte anterioară, „Cu moartea la dărac”, le-am luat în vârful condeiului, mi-am răcorit sufletul și, zic eu, am învățat să mor. Mă rog, chiar dacă nu miști un deget, tot mori, probabil, și fără să suferi, ca prostul, și fără frământări, câtă vreme întrebarea „unde ești când nu mai ești?”, devine goală de conținut. Mda, unde suntem când nu suntem?! I-auzi, unde? Niciunde! Mai ales atunci când minciuna spusă de noi semenilor, ne șterge din această lume. Repet, ne șterge! Evident, la un asemenea radicalism, omul dispare, și, desigur, nici nu mai devine. Simplu, nu are de unde! Cu toate acestea, viața ne pune în față contrariul. Cu capul în nori sau cu el căzut între umeri, cu nasul pe sus sau cu el în mizeria vremurilor, (jeguri ordinare, mâzgă sau te miri ce altceva), râme sau limbrici peltici, ne mișcăm pe fața pământului. La general vorbind, oameni, din omul decăzut cândva, în primordii! Fie! Ca o paranteză, decât cine știe ce demnitate publică, viperă ce împroșcă, peste tot, otravă, mai bine omul, moluscă amorțită!

Revenind la prezența mea și a altora în lume, desigur ca oameni, nu avem cum sta pe gânduri fie și doar pentru faptul că respirăm aerul planetei și ne folosim de timpul și de spațiul pus gratis la dispoziție. V-ați putea imagina cum am fi dacă nu am avea unde să ne putem mișca? …Alții mai norocoși, profită și de protecția stăpânirii, de… etc. Prin urmare, unde suntem când nu suntem? Cei de sub palma cuiva, cu umbra asigurată, ce să zic?! Chiar dacă răspunsul ar fi cu nuanță, la o simplă căutare, ei se regăsesc repede, că doar nu se mută așa, după cum îi taie mintea, că i-ar bate soarele în cap, ci la comandă, dintr-un pat în altul, iar periodic, dacă nu s-au ofilit, la un alt stăpân, cam cu aceleași apucături. Când le-a trecut deja timpul, înghit în sec pe marginea șantului, în drumul lor spre nicăieri. E și ăsta un fel de a fi!

Fără a generaliza, dincolo de glumă și ironiile ce, uneori, fie ne descrețesc frunțile, fie ne fac să tremurăm, piftie, pentru a ne regăsi, ne întoarcem pe poteca pe care am fost. Am fost?! Mă rog, să zicem! Într-o astfel de situație, metaforic vorbind, mergem înainte, călătorind înapoi, spre noi, cei din începuturi. Revenim în locurile în care ne-am lăsat parte din suflet. În alte situații, când în urma ta niciun semn, cât să fii la fel ca ceilalți, în bârfa cea de toate zilele, ne îndreptăm spre zonele în care, cam tot timpul, ne-am uitat un oarecare obiect din dotare. Despre săritul pârleazului, din spatele curții sau săritul pe fereastră, nu mai amintesc. Nu de alta, dar pârleazurile au dispărut odată cu gardurile, sub povara putregaiului, iar ferestrele și-au schimbat menirea. Cine mai are răbdare să privească pe ochiul de geam, din spatele perdelelor, la vreo domniță, care, cu sânișorii la vedere, își trage chiloțeii tanga pe șolduri? Astăzi, pierdere de vreme! Omul modern, cu putere și cu dare de mână, indiferent de vârstă, plesnit de un fel de infantilism continuu, se pupă în văzul lumii și la fel stă călare unul peste altul, într-un fel de hormonizare, cât să știe poporul că el poate. …Însă vorba uneia de pe la televizor: „totul e să știi să stai capră, rentabil, cu profit garantat”, altfel plătești taxe de-aiurea. Profesioniștii, analiști contemporani curentului, după observații și analize nu glumă, au dat vina pe o posibilă combinație doctrinară. Povestea cu rentabilitatea cică ar veni din liberalismul clasic, de la capitalismul care, de când lumea, s-a temut de faliment, ca satana de tămâie, pe când povestea cu statul în poziți clasice sau în fel și chip, la vedere, și-ar găsi rădăcinile în socialismul societăților socialiste multilateral dezvoltate (SSS, despre care presupun că ați mai auzit, la care s-a mai adăugat MD, adică merite și demnitate întru` „p`retenie”, cât să nu fie rău și să fie bine!). Domnule, ce să zic, lumea evoluează! Vorba maestrului: „te poți pune de-a contra progresului?” Românul de rând o spune mai simplu, dar tot aia e! Așa oameni, așa vremuri, însă dacă sunt sincer cu mine, cei de astăzi, la fel ca și ceilalți, din alte timpuri. Cum prind cheag și o idee de putere, în delirul lor, se și văd partea diabolică a familiei Borgia, reîntrupată. Din această halucinantă poziție, profită, urzesc, otrăvesc, scuipă, ucid… La vedere însă, ferchezuită, doar masca angelic afișată, a lui, a ei, a făcătorilor „de minuni”. „ Noi suntem demnitari, domnule, îți dai seama?!” – mi-a fost dat să aud într-un anume context în care am simțit cum îmi crapă obrazul de rușine. Am privit cumva ca într-un hău, fără a schița vreun gest. În fața mea, omul stâlcit în propria-i facere. Comportament bipolar, în plină patologie. Trist! Asupra unui astfel de cult al personalității, fals, cum altfel?! pe care nu credeam că îl voi mai întâlni, vom reveni.

Ce nu m-a lăsat atunci aruncat în angoasa momentului, ține de faptul că nu tot omul tinde de-aiurea să fie fără a fi. De cele mai multe ori, fără a ști măcar ce înseamnă a fi?! La o astfel de nedumerire, unii din cei cu „sufletul alături mie”, ar spune că profit de faptul că aș ști carte o idee mai mult decât necesarul pentru a chiorî un șoarece. Nu mă deranjează, ba chiar mă onorează, dacă raportez cele aflate de mine, la cunoașterea omenirii, din toate timpurile. Pe de altă parte, vorba genialului Petre Țuțea „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului, față de un laureat al premiului Nobel ateu, baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor .” Din acest citat, și ideea de bun simț în a te raporta la facere și la a fi, mai ales când nu exiști.

Și ca să închei așteptând înjurăturile de rigoare, am să reamintesc tot câteva vorbe de duh ale celui ce a fost numit „Socrate” pentru români:

„ La început mă anchetau grade mici. Acum au ajuns la nivel de colonel. Unul din ăștia m-a întrebat zilele trecute de ce ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor. I-am răspuns: domnule colonel, e,u la Restaurantul scriitorilor, întâlnesc tot felul de lume: oameni deștepți, imbecili, scriitori, curve și popi. Eu nu știu cu care din ăștia stați dumneavoastră de vorbă. Dar decât să vă spună ei, mai bine vă spun eu cine sunt: sunt român, naționalist, creștin, orthodox și militarist”. (povestea cu militarismul, mie, personal, nu mi se potrivește. Ador ideea de pace până în măduva oaselor, până dincolo de puterea mea de a fi!). „Părerea mea este următoarea: să ne înmulțim ca sardelele (…) Visul meu e că fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap. Comuniștii au întemnițat geniile și oamenii de valoare fiindcă, neputându-se ridica la înălțimea lor, nici nu îi puteau înțelege. Mândria și frica le-a întunecat mințile într-un asemenea stadiu, încât pe mulți i-a coborât dincolo de nivelul unui animal, aducându-i în starea de demonizați. Comuniștii dacă auzeau un om deștept vorbind, nu puteau să meargă dincolo de vorbe și nici nu puteau citi printre rânduri. Ideologia lor mergea până la gardul pe care era reprezentat soarele ca semn al socialismului. Nu degeaba Păstorel Teodoreanu i-a ironizat astfel: „votați soarele/Nu credeam s-ajung vreodată/C-am să fiu în stare/Ca făcând pipi pe garduri/Să o fac direct în…soare” ”

Hai, înjurați, că de-aia a fost lăsată înjurătura! Înjurați cât se mai poate, însă, spun eu, un bob zăbavă nu strică!

Nicolae Bălașa

creme

creme

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *