Nu de puține ori am afirmat faptul că istoria omului este una a vărsărilor de sânge, de care, dacă nu ne este rușine, ar trebui să avem măcar rezerve, fie și doar pentru faptul că pe parcursul conflictelor, criminalii devin eroi, iar borfașii, alături altor ticăloși, fac averi pe seama suferinței umane.
„Omul aruncat în lume”, ființă conturată de M. Heidegger, ce ar trebui să „ființeze întru` acum și aici, nu este unul și același, nici tot timpul și nici la tot pasul, cu „Omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu Marele echilibru sau cu Principiul unic, al existenței, câtă vreme duhul lumii risipește la păcănele duhul sfânt. Altfel spus, nu poți fi sfințenia pământului, uneori nici măcar om, cât timp joci barbut la poarta lui Dumnezeu, apoi îi bați la ușă, cu noaptea în cap, ca să-ți meargă bine la tot felul de învârteli și furtișeaguri, pe parcursul zilei, cum fac vânzătorii de prafuri, ierburi, chiloțăreli și alte nimicuri. Nici măcar ăia mai cu dare de mână, cu iluzii la angro și forță în a mitui, amenința și șantaja, nu mai sunt cine știe ce, chiar dacă, după mintea lor, se pot bate pe burtă cu Dumnezeu, în drămuirea vremurilor.
De aici, din astfel de negustorii împănate cu hârjoneli, și mizeriile omului cu el însuși! Însă, când hoț pe hoț s-a înșelat, și dracu s-a mirat! Cu toate acestea, deocamdată, în această dezorientare generală, se fură în draci, oricât, orice, de oriunde. Când ești un neica nimeni și devenirea nu poate fi altfel, se fură până și suflete, apoi sunt călcate în picioare. Cârdășia pare încă funcțională oriunde, la orice nivel. Fără a generaliza, mecanismele enunțate anterior sunt în mișcare și la nivelul instituțiilor statului. În aceste condiții, sărăcirea populației este singura constantă garantată. Iar când ea, sărăcia, mai este și suvenționată, pentru voturi și interese obscure, cu siguranță, se dezvoltă exponențial. Odată cu ea, evident, și prostia. Întrebarea e: cât de hoț trebuie să fii încât să nu cazi pradă unei alte hoții?
În aceste condiții, desigur, bine ar fi să ne întrebăm mai rar, ce este omul, altfel ideea de „om lup împotriva omului”, („Homo homini lupus est”) iese la vedere, chiar dacă nume mari, de-a lungul timpului, au făcut eforturi în cosmetizarea acesteia. De altfel, războaiele lumii nu au fost și nu se duc în permanență pe câmpul de luptă, ci în marile cancelarii ale lumii, locul în care reproiectează periodic harta de interese a celor puternici.
Prin urmare, războiul pleacă, întâi de toate, din frustrările noastre, din a nu ști cine suntem și care ne este locul în societate, din lipsa limitelor interiore și, desigur, din arogarea unei libertăți exterioare în expansiune, în funcție de oportunitățile din care dacă nu curge, măcar să pice. Apoi, din nebunia cu care este cultivată ura, la oricare pas, în orice context, de către propagandistul și obedientul plesnit de parvenitism și de boala puterii. Comportamente bipolare, cu patologie la vedere, organizează, învârt, dreg, pun la cale, apoi tună și fulgeră, taie și spănzură, cât să facă valuri și să fie la vedere. În aceste condiții, frica, odată instalată, face ravagii. Omul contingent, fără cine știe ce instrucție, devine cârpă, cel instruit se retrage dincolo de lume, iar nesimțiții își fac mendrele. O vreme! E vremea lor, e vremea nemernicilor! Însă iar vin și întreb: cât de nemernic trebuie să fii încât să nu cazi pradă altor nemernici?
Nicolae Bălașa
