Atunci când viaţa o ia razna, de-aiurea, atunci când începutul pare deja un sfârşit, ca să-mi revin, îmi aduc în minte imaginea stupului, locul în care ordinea este, cel puţin, la prima vedere, perfectă. Integrate în natură, în lumea lor, albinele muncesc (au unde, au un rost !), se înmulţesc (au dreptul, au şi cum, au şi cu ce, în plus, ele ştiu că poporul lor trebuie să fie popor), se apără, luptă, într-o organizare perfectă, dacă se simt ameninţate (nu ca sindicatele noastre, care latră mai tot timpul, la comandă şi de ochii lumii, în marele joc, de prostit mulţimea), cu siguranţă se şi bucură sau chiar sunt fericite atunci când parfumul şi coloritul florilor din preajma casei (că de Spania sau alte locuri, nu cred că sunt interesate), creionează parcă şi cerul şi pământul. Evident, mai şi mor (dar nu ca noi, precum câinii), când trebuie să moară, că de-aia a fost lăsată moartea, ca firesc în facerea şi re-facerea lor (a albinelor şi a noastră a tuturor), într-un univers, doar cât negru sub unghie, ştiut. Stupul, rânduială cu structură divină ! Şi asta pentru că, acolo, matca, regina (adică cel care conduce şi ştie şi face bine ce trebuie să facă !). Extrapolând, stupina, atmosferă de invidiat ! Comunicare întru devenire, ca să folosim un termen al lui C Noica. Mă uit în juru-mi, în lumea mea, a românului veşnic la răscruci de gânduri[(le) lui şi ale te miri cui], mă ruşinez (de propriul meu statut, evident cioplit şi de cei ce mă conduc) şi mă simt părăsit într-un fel de altar, cupolă a vremurilor, în spatele căruia, din vina mea (a laşului bezmetic, pământeanul de pe vremea lui Irod şi pururea acelaşi), stă Dumnezeu răstignit. Of ! – încerc o consolare – îmi merit soarta, când, cu voia mea, ehe, din primordii, am fost de acord să îşi facă satana mendrele, aci.
Cocoşat, fără dinţi şi cenuşiu (culoarea noas-tră naţională), când văd că nu mai ştiu încotro, trec să mă spovedesc sau, măcar, pentru un sfat, pe la o mănăstire ascunsă sus, departe (de ochii siste¬mului), între nori şi stânci. Parcă scoasă din timp, ea, mănăstirea, un alt fel de stup, o altă rânduială, cu un pronunţat statut. Nu, sigur nu ! – îmi zic, iarăşi, dracii, cât sunt ei de draci, nu pot fi oriunde şi oricât vor, pe pământ. Totul depinde de mine, de cât mă las orbit. Avea dreptate generalul USA când spusa în Congres, că dacă şti a pune în dreapta mea (individul ameţit de vodcă, whisky, mărunţişuri, pentru chestiuni dintr-ăstea, bere¬chet !) mici bunătăţi, nu mai văd portavionul (nu¬clear cu bombe, stivă) din stânga (tot a mea), povară pentru omenire ani,…ehe, zeci.
Revoltat şi, totuşi, pe cumpăna sufletului, acolo sus, în Casa Domnului, îmi aduc aminte sfaturile pe care le-a primit Moise, după ce a fost scos din robie : „[…] Să nu ucizi. Să nu te desfrânezi. (,,să nu preacurveşti“, în sensul de a nu săvârşi adulter). Să nu furi. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. […] Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu porţi pică pe fiii poporului tău, ci să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“, şi mă întreb : am respectat eu, tu, aproapele nostru sau cei care ne conduc cele poruncite ? Astăzi ? Ieri ? Aud ?…
Mici şovăieli. Cică o fi… că o păţi… Mai ales la cei de sus (nu cei din ceruri, ci în scaunele pu-terii). Cică poruncile biblice (după mine, probabil, şi articolele unei prime constituţii din lume), nu ar fi chiar divine, că sunt fără fond, sau că n-ar mai fi de actualitate… Aş ! Păi cum, când „să nu ucizi“, „să nu furi“, „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău“ sau „să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu porţi pică pe fiii poporului tău, ci să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ sunt, de fapt, imperative atemporale şi aspaţiale ? Valabile pentru oricare popor sau individ, oriunde ar fi şi oricând, cu stare de normalitate sau întreg la cap. Dar cum, pe aci, în spaţiul nostru carpatin, spaţiu căruia abia i-a dat frunza, totul e invers, se prea poate. Şi, pentru a convinge, să o luăm pe rând : 1. A fura (cine împarte parte îşi face [sintagmă naţională], că tot sunt la putere !), e literă de lege, în a fi (în dicţio-narul de la Bambu, probabil în curs de redactare de fiţoşii siliconaţi de pe Dorobanţi, că în altă parte… nu există). Nici măcar la poliţie, unde numele lor pluteşte în aer, scrise cu litere de o şchioapă. Dar, câtă vreme nimeni nu vede, n-aude, las’ că merge ! Nu de alta, dar tot suntem în ţara lui frunză verde (frunză scumpă) şi târli-târli ! Sau, altfel spus, suntem în locul unde veşnic ţara arde şi baba (blondă) se piaptănă. 2. A da cu parul (tot de sus, din Palatului din Piaţa Victoriei, Cotroceni, uneori şi din vestita Casă a…) în cap, poporului (tot pentru avere !, dacă nu curge, ca pe vremea ălora dinainte, când au vândut orice, tot să mai pice), nu e aşa, la îndemâna oricui. Musai să fii în cărţile jucate după ce poporul a ales (de data asta, să îşi frângă gâtul). Şi mai spune filosoful că el, poporul (la noi, ani de zile boborizat) niciodată nu greşeşte ! Aiurea ! Pe vremea gânditorului, nu era „telembizorul“ ! 3. Cât despre mărturisire, când e vorba să faci averi şi iar averi (aici, în ţărişoara lui, repet, frunză verde, frunză scumpă şi târli-târli cu lăutarii naţiunii), la Monaco, Maiami sau cine mai ştie pe ce insulă, de peste mări şi ţări), „meseriaşii“, oameni cu limbariţă şcolită în ale politologiei, sociologiei etc. (ce-i drept, de mahala), sunt în stare să jure şi pe mormântul părinţilor şi pe Biblia de acum şi pe cea încă nescrisă. Jură că nu ei, ci ceilalţi au lăsat visteria fără un şfanţ, cum s-ar zice, ţara, în curul gol (fie-mi iertat cuvântul !) şi poporul mort de foame !
4. Domnilor, toate ca toate, dacă cele spuse anterior mai pot fi acceptate (nu fără ca eu, autor, să fiu catalogat drept un tâmpit rău intenţionat), porunca biblică : „să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu porţi pică pe fiii poporului tău, ci să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“, căruia ar trebui să i se supună, mai întâi, conducătorii statului, şi, evident, oricare din noi, este, cu siguranţă, clasificată (de întâistătătorii naţiunii române), drept utopică. Îm¬părţind fraza, fără a părăsi contextul de exprimare, cu alte cuvinte, mai pe româneşte, despicând firul în patru, sincer, şi eu mă îndoiesc (în sensul cel mai nobil al lui Descartes), şi, pentru mine, expre¬sia „iubeşte-ţi pe aproapele tău ca pe tine însuţi“, echivalentul, probabil, al unuia din imperativele divine şi laic, în acelaşi timp, absolut necesar con¬vieţuirii noaste, mi se pare greu de realizat, la nive¬lul trăirilor cotidiene. Fiinţe biologice, cu instinct de conservare, fără a cădea în narcisism (evident cel patologic), iubim în mai mică parte, fie din dorinţa de a fi iubiţi, fie din teama de a nu fi iubiţi. Drumul ascetic ne stă, totuşi, la îndemână. Expre¬sia „iubeşte-ţi pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ mi s-a părut a fi la fel „de tare“, „de puternică“, la nivelul conţinutului, ca şi Imperativul absolut al lui Kant : „acţionează astfel încât să foloseşti umani¬tatea atât în persoana ta, cât şi a altuia, în acelaşi timp ca scop şi niciodată numai ca mijloc.“ Altfel spus, într-un limbaj adecvat ideilor noastre, fără a ne îndepărta de mesajul autorului : fă (din datorie) acel bine, astfel încât binele tău să fie un bine universal şi capeţi nu fericirea, ci demnitatea de a fi fericit ! Morală absolută !
Revenind, probabil aceleaşi cuvinte „iubeşte-ţi pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ au inspirat Contractul social (şi filosofia socială, în genere), autor J-Jacques Rousseau (Jean-Jacques Rousseau n. la 28 iunie, 1712, la Geneva, d. 28 iulie, 1778, la Ermenonville ; în 1794, Convenţia Revoluţionară Franceză transferă rămăşiţele pământeşti ale ilustrului filosof în Panteonul francez. Principalele sale cărţi, Discursul, Al doilea Discurs, La Nouvelle Heloîse, Emil, Contractul social şi Scrisori către d’Alembert, sunt interzise încă de la apariţie, însă ele influenţează, ceva mai târziu, prin conţinut, întreaga gândire continentală). Asupra lui, a Contractului social, vom reveni în viitor.
Până aici, cu indulgenţă, am putea spune : „toate bune şi la locul lor !“ Ce ne facem însă cu prima parte a frazei : „să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu porţi pică pe fiii poporului tău“. Dacă suntem sinceri cu noi, oameni de rând, eu, tu sau oricare din semenul nostru (român, maghiar, turc, tătar, ţigan, evreu sau german), fără vrajba vârâtă, subtil, în inimile noastre şi apoi între noi, de către politrucul gata a face orice, numai pentru a fi, într-un astfel de caz, moţ la rahatul vremurilor, repet eu, tu, sau oricare din semenul nostru (semen din poporul român), ne-am vedea de treabă. Între noi, nici vorbă de pică sau de răzbunare. Aici în ţărişoara asta e loc pentru toţi ! Acolo unde voinţa de putere (nu însă aia despre care vorbea Nietzsche (Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken – d. 25 august 1900, Weimar), ci voinţa ca putere pentru a fura, jefui, umili, învrăjbi etc., deci acolo unde voinţa de putere e oarbă şi poporul nu există decât ca mijloc de împlinire a dorinţelor stăpânirii, răzbunarea celor ce conduc neamul, împotriva fiilor acestuia, e la ea acasă. „Să piară poporul care nu a fost în stare a-mi împlini poftele !“ a mai zis-o, pe la 1440, unul, cică domn al românilor, dar uite că nu mai ştiu cum îl cheamă.
În altă ordine de idei, mi se face părul mă-ciucă şi numai dacă îmi aduc aminte de cazul de la Tg. Mureş, imediat de după 1989, şi iar mă întreb : aveam, oare, eu, român, ceva cu tine, maghiar (sau invers), ca să mă răzbun, să pun mâna pe bâtă (ca în Epoca de piatră) şi să ieşim, apoi, împreună (că aşa am fost ursiţi), cu obrazul pătat în lume ? Nici gând ! Când însă puterea o vrea, adică atunci când cei care, mai nou, democratic, ne conduc (ne poartă vrajba şi ne împart), totul e posibil. Posibil şi în afara lui Dumnezeu. Iar, de aici, din acest în afară de Dumnezeu, binele devine rău. Oriunde, pe faţa pământului şi, mai ales, în ţara aceasta, ţara lui frunză verde – târli-târli, unde iubirea aproapelui stă, cel mult, la nivelul pumnului pus în gură şi piciorului dat în cur.
Nostalgic, mă întorc cu gândul la stup, la ordine, la viaţa de invidiat şi sper, însă şi cu speranţa mea, la noi, în spaţiul carpatin, e o poveste. Am să v-o spun altădată !
Nicolae Bălașa, Sub semnul întrbării, Ed. Apostrof, MJM, Craiova, 2012, nr. pagini 290; pp 59-65,
