Am o vârstă. Sigur, nu e venerabilă, cu atât mai puțin matusalemică. Dar am acumulat suficientă experiență încât să realizez – day by day, cum ar spune francezu’ – că trece timpu’ca nebunu’ și eu trec cu el. Lăsând deoparte orice, mă uit cu groază că tot pe lângă mine se transformă. Cei dragi cresc (sau îmbătrânesc, depinde cum privești lucrurile), realitatea se modifică – deși îmi place să cred că nu se schimbă nimic…
Până mai ieri, eram și la propriu un adolescent. Mai înainte, fusesem un copil neștiutor. Apoi, peste noapte, m-am trezit adult. Căsătorit, tătic de două fetițe superbe, cu o soție cum nu au mulți. O familie frumoasă. Însă… de ce trece atât de repede timpul?
Când eram mic, ziua mi se părea enormă. Se scurgeau greu orele, zilele abia se târau. Așteptam vacanța de vară, care ținea o enormitate. Timpul chiar avea o infinită răbdare cu mine. Mama era aceeași ființă, mi se părea că nu o afectează anii. Pe sora mea o vedeam tot copil…
Stau și mă uit la cei din jur. Dacă-i ai zilnic aproape, constați mai greu trecerea. Dacă nu-i vezi un timp, vei fi surprins cum te schimbă șase luni, cum te metamorfozezi într-un an. Regăsesc oameni periodic. Și-i regăsesc schimbați. Nu doar biologic ne afectează timpul.
Experiența trecerii prin timp vine la pachet cu îmbătrânirea. Nimeni nu s-a născut înțelept. Asta capeți în ani. Iar această recompensă a experienței are și blestemul trecerii biologice. Până mai ieri, Maya era cu „uite polițianu’, tati”, azi… e o domnișorică superbă. Clara e încă la stadiul pe care-l regret în cazul Mayei.
Prea repede se face noapte. Mult prea rapid căpătăm experiență.
Radu Stanca a scris poate cea mai profundă treabă despre Timp. Redau fragmente:
„Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de seamă şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul – domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.
(…)
Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă
Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ,
În pânza veşniciei de astă dată ruptă,
Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi.
Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit, prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat…”
Nemurirea e intangibilă. Așa că bucurați-vă de clipă. Dacă se poate, fără regretele mele.
Ionuț Catrina
