Spuneam în paginile anterioare, că minciuna nu doar îndepărtează omul de adevărata sa esență, ci îl anulează ca ființă umană, îl șterge, la propriu, chiar și din această lume amalgam, de o imoralitate aparte. Dincolo de minciună, desigur, gradual, hoția, apoi crima. „Să nu ucizi” este a șasea poruncă dumnezeiască (Ieșire 20 cu 13) sădită în conștiința omului locatar, în același timp, al acesui pământ, dar și al cerului.
A întrerupe viața unui om înseamnă din punct de vedere creștin, a suprima o făptură făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, „înseamnă a crea un gol și a tulbura planul divin al creației, atâta vreme cât oricare om născut reprezintă reactualizarea într-o formă unică a chipului lui Dumnezeu”. Prin urmare, dacă moartea, potrivit creștinismului, este o stare provizorie, trupul omului modelat din lutul peste care Dumnezeu a suflat viață, devine vasul în care sufletul își creionează destinul său nemuritor.
Altfel spus, a ucide un om înseamnă a face o crimă împotriva umanității, în condițiile în care „suntem unii altora mădulare” (Romani 12 cu 5) și, desigur, o crimă împotriva cerului, fiindcă „Dumnezeu L-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa” (Facerea 9 cu 6).
Dintr-o altă perspectivă, a te sinucide este, fără echivoc, un păcat și mai mare, chiar dacă stoicii din Antichiate, dar și cei contemporani nouă, percep actul suicidal ca pe o posibilitate de a decide singur, într-un fel de libertate absolut asupra vieții tale.
Înainte de a despica firul în patru pe acestă temă, cât să ne mai luminăm măcar cât de cât, mă simt dator cu câteva precizări la afirmațiile făcute data trecută: „ticluirea de minciuni și mințitul, în ziua de astăzi, se plătește bine. În plus, minciuna dă notorietate omului nou, progresist, părtinitor al ideilor neomarxiste, dă notorietate omului de nădejde, demn de luat în seamă (expresii din limbajul de lemn, de care mulți încă nu au scăpat). De curând, însă, aud cum că s-ar finanța și decriptarea minciunii, pe principiul „cui pe cui se scoate”! Pe principiul chiar și de unde nu e, trebuie să luăm și noi, că tot se ia, se „înființează școli”, se instruiesc specialiștii de către specialiștii specialiștilor… Totul ia formă „științifică” sub denumirea de „educație media”. Chipurile, să stii să întrebi și să te întrebi?! Evident, nu ca rătăcitul în propria-i beznă, dar pe aproape. Mă fraților, întrebarea își are rostul ei în comunicare, chiar în interiorul științelor comunicării există o altă „știință” a sa, a întrebării, numită „Erotetică”. Iar dacă vreți, ăștia care vreți să faceți știință, eu zic să mai puneți mâna pe carte! Nu de alta, dar tot știința spune că nu tot timpul unul plus unul face doi! Dacă vreți argumente, citiți Critica Ratiunii Pure-Kant. După mintea mea, mai simplu, ați spune oricui că minciuna este otravă, este căderea omului din el, că e îndepărtare de tot ce este uman și firesc, este frâna omenirii, și bine este să nu se mintă. Și dacă nu se minte de unde și de ce nevoi pentru decriptarea minciunii?! Evident, din așa ceva, din ne-minciună, nu se câștigă nimic, nici bani, nici capital de imagine etc. Totuși, într-o astfel de situație, adică aceea în care nu ați minți, ați rămâne oameni, mari oameni în Adevăr”.
Prin urmare, am să mă opresc mai întâi asupra expresiei, conform căreia „nu tot timpul unul plus unul fac doi”, idee vehiculată mai sus. Ca argument, atunci, făceam trimitere la Critica Rațiunii Pure a lui Kant. Cum, din lipsă de timp sau te miri ce alte cauze, rar mai citește careva m-am gândit să formulez lapidar câteva sugestii, un fel de deschidere spre lume, apoi să las pe cei interesați să parcurgă cap-coadă, capodopera kantiană, amintită anterior. Relund, punem sub semnul întrebării expresia: unul plus unul face cât? „Doi” – ar fi tentați majoritatea să răspundă, făcând apel la primul număr formal din matematică. Însă dincolo de acest „formal” care nu spune cine știe ce sau chiar nimic, ne întrebăm cine și ce este acest „unul”?
Cercetările arheologice au făcut să fie menționat pentru prima dată, adept al ideii de „unul” pe tatăl faraonului Tutankhamon (n.1343 î.e.n.), Akhenaten (sau Amenhotep al IV -lea), un eretic, ce a refuzat politeismul (ca și Moise, mai târziu), venerând de-a lungul domniei sale doar pe zeul Aten-discul solar. Se presupune că tot el, Akhenaten, au stăruit în ideea de a avea un singur oraș-capitală (politică, administrativă și religioasă), un singur centru de putere din care el, faraonul, trebuia să conducă întreaga omenire cunoscută atunci.
Dacă suntem atenți la marile imperii ale omenirii, trecute deja în revistă în volumul Dincolo de normalitate, observăm ușor aceeași tendință a oricărui împărat, rege sau conducător. Nu a existat și nu există vreun dictator să nu vrea să conducă singur lumea! Privind în contemporaneitate, la războaiele în desfășurare, la posibilele focare de război, la locurile în care încrâncenarea a luat forme greu de definit și de suportat, la felul în care este împărțită avuția lumii contemporane, dreptatea, libertatea ca parte divină din om, libertatea de a merge pe drumul mântuirii etc. nu se poate trece cu vederea cum ideea de lume unipolară, ce ar trebui realizată în numele dremocrației, bântuie tot felul de minți ruginite și înțepenite într-un egoism feroce, în inimi împietrite din care până și ultimul gram de rațiune și empatie a dispărut.
Până aici, fără a trage o concluzie, putem obseva, totuși, cum ideea de „unul” s-a concentrate în jurul centrului unic de comandă și putere, în ideea de unic conducător al lumii, în ideea de unipolaritate.
Mergând pe axa timpului, ceva mai târziu, îl întâlnim pe Moise (în evreiește, Moșé Rabenu „Moise, Învățătorul nostru”), profetul evreilor, conducătorul triburilor israielite scoase din Egipt, după unele consemnări, în jurul anului 1250 î.d.Hr. Este cunoscut faptul că el, Moise, este cel ce primește, pe Muntele Sinai, Legea divină (Tora), lege ce stă la baza iudaismului, religie monoteistă a evreilor. Tot ca unul din marii profeți, (pentru Samariteni, unicul profet), este considerat și în islam, și în creștinism, religii, de asemenea, monoteiste. Demn este de menționat faptul că atașamentul față de profețiile lui Moise este considerat principiul al șaptelea din cele douăsprezece ale credinței iudaice, formulate de către Maimonide, un mare gânditor și înțelept al poporului evreu. Prin urmare, prin Moise apare ideea de „un Dumnezeu”, de „ Dumnezeul unic” , în tradiția filosofică, de „Intâiul a tot mișcător, El însuși nemișcat”
Mai aproape de noi, însă tot în perioada antică, Thales din Milet, (Turcia, n. 625ă.Hr. – d. 540 î.Hr.), filosof presocratic, după Herodot, provenit dintr-o veche familie de fenicieni, afirmă ideea conform căreia la baza tuturor lucrurilor ar sta un principiu unic.
Inspirat sau nu de gânditorul grec, Petre Țuțea afirmă, în vremurile noastre: „puneți-L pe Dumnezeu în capul mesei și o să vedeți cum lumea are sens!”
Ca să nu mai lungim vorba, observăm că la nivelul conștiinței religioase, de tip creștin, religie nedorită de marxiști și, evident, de neomarxiști, ideea de „unul” este echivalentă cu „Dumnezeu unic”, cu „un Dumnezeu”
În antichitata greacă, Pitagora, al cărui an de naștere nu este cunoscut, dar poate fi plasat în secolul al VI î.Hr., în insula Samos, Grecia, decedat în anii 490 î.Hr. Basilicata, Italia, consideră ca principiu al existenței lumii „unitatea” sau „monada”, prin ea însăși esență a oricărui lucru. În sensul filosofiei pitagoreene, unitatea sau monada nu este un număr, ci generatoare a numerelor. Altfel spus, ideea filosofică principală a lui Pitagora (validată și de Aristotel în Metafizica 987a și 987b) constă în faptul că numărul, (un fel de paradigmă cu imitație) este esența lurcurilor. Ținând cont de el, de număr, ce are intrinsic unitatea (monada-mamă a lucrurilor), viața, lumea, universal, nu poate fi altceva decât este un sistem ordonat și armonios (ordonat de legi morale) de numere și rapoarte numerice.
În sfărșit, în perioada Iluminismului european, Gottfried Wilhelm von Leibniz (n.01.06 1646, Leipzig, Sfântul Imperiu Roman – d 14.11. 1716, Hanovra), filosof și important om de știință, își întemeiază sistemul filosofic pe existența unor elemente spirituale indivizibile, cu autonomie totală, oglindă a universului în acțiune, numite tot monade, și pe existența unei ființe inteligibile, ce poate fi gândită, dar care nu poate fi reprezentată, numită „monas monadorum”. Această ființă deghizată în monadă, după Leibniz, este însăși divinitatea, este însuși Dumnezeul ce creează, El fiind originea tuturor esențelor.
Pe scurt, de la Pitagora, apoi de la Leibniz, aflăm că „unul” reprezintă fie unitatea (lumii), la nivelul unui sistem ordonat, după legi morale, fie „monas monadorum” – Dumnezeul unic, „ascuns” în monadă.
Ca fapt divers, mai amintesc că numărul „1” în simbolism are semnificații contextuale, ca de altfel și în limbajul semnelor (un joc al limbajului-Wittgenstein, ar pune în scenă un adevărat spectacol generat de „unu”) apoi fac trimitere la faptul că numărul „0” este cel puțin la fel de greu de definit, iar cifra 10, după unii specialiști, nu ar exista, ea fiind doar o invenție umană.
Desigur, nu mi-am propus și nici nu am cum să fac un inventar al tuturor ideilor ce ar putea face trimitere la expresia „unul”. Prea multă energie consumată și rezultatul ar fi același. În aceste condiții, având în vedere conotațiile anterioare, trecute lapidar în revistă, mai putem spune, ușor, „unul plus unul fac doi?” Evident că nu. Cu toate acestea adunarea în matematică există dacă se face apel la identitatea formală înainte de experiență și după experiență.
În a doua parte a acestei argumentări, am să evit, conștient, din motive intuibile pentru oricine, să adun unul cu unul. Voi începe pledoaria cu numerele doi și trei. Repet, la nivel formal, din perspectivă matematică, doi plus trei fac cinci. Dar nu tot timpul! Dacă în numerele respective „turnăm” conținut, rezultatul poate fi altul sau operația matematică, după caz, nu se poate realiza sau este fără sens. Reluând, de exemplu, dacă adunăm două mere cu trei mere ce au aceeași greutate, aceeași culoare, aceeași estetică, obținem numărul cinci. Dacă însă adunăm două mere cu trei pere, mai obținem numărul cinci? Da, însă cu mențiunea că în această situație numărul cinci reprezintă fructe. Cu alte cuvinte, două mere plus trei pere fac cinci fructe. În cazul de față, am apelat la genul proxim, definit de către Aristotel, altfel am fi în situația unei operații matematice nelegitime. Să presupunem că trebuie să adunăm două oi cu trei măgari. Această situație este asemănătoare cu exemplul anterior, exemplu în care trebuie să facem apel la genul proxim. Două oi plus trei măgari fac cinci animale. Până aici, cu precizările necesare, am scos-o totuși cumva la capăt, însă ne punem întrebarea: este posibilă adunarea a două oi cu trei „măgari” (în acest caz termenul măgar fiind un adjectiv ce sugerează comportamentul decadent uman). Răspunsul este fără echivoc: nu! Operația matematică nu poate fi validată având în vedere conotațiile și denotațiile de rigoare ce fac trimitere, în acest caz, la o lume materială și la o alta subiectivă. Mergem mai departe și ne plasăm în lumea sensibilului, în lumea subiectivă și încercăm să adunăm două suflete cu trei suflete… Obținem ceva? Obiectivi și raționali cu noi înșine, nu! Nu, pentru că nu știm ce este sufletul. Nici măcar știința, desi încă preocupată de această, să-I spunem idee (cu trimitere la ideile lui Platon), nu poate spune ceva cerdibil, cu atât mai puțin, palpabil. Înainte de a vă lăsa să trageți concluziile de rigoare, să ieșim o clipă din domeniul aritmeticii și să ne imaginăm că în locul termenului „plus” ce semnifică „a aduna” folosim termenul „punere în comun”, termen care, la prima vedere, ar fi echivalent cu temenul „plus”. Și acum să presupunem că punem în comun, „eu” cel ce scrie aceste rânduri, și tu, cel ce citește rândurile, într-un coș, două mere și trei mere. Făcând abstracție de timp, considerând că le-am pus instantaneu, ambii în același moment, atunci, desigur, în coș vor fi cinci mere. După operația făcută, după punerea în comun, numărul cinci ce reprezintă merele din coș, face însă trimitere la alte întrebări: câte mere mai are fiecare din noi?, câte poate consuma fiecare în parte sau pot fi consumate merele și de o terță persoană, câtă vreme nu există condiționări și cât timp termenul punere în comun, face trimitere și la dăruire din generozitate?
Pe scurt, din toate cele spuse mai sus, sesizăm cu ușuriță, la nivel de conștiință individuală, prezența adevărurilor rationale a priori sau a posterriori, a adevărurilor subiective fără valoare universală etc.
Cu toate că nu am spus nimic despre crimă și războiul omului cu omul, despre porunca biblică „să nu ucizi”, cum de altfel nu am zis măcar câte ceva despre știința întrebărilor, despre Erotetică, am să mă opresc aici, nu însă fără a vă îndemna ca înainte de a deschide gura să meditați și să cântăriți oricare din cuvintele ce le pronunțați. Lumea nu poate fi obligată să asculte, oricât ar insista cineva! Sau dacă, prin absurd, ascultă, ca la ședințele de partid, marxiste, neomarxiste sau de altă factură etc., pe o ureche îi intră și pe cealaltă îi iese. Rețineți că oricare act comunicațional este cu scop. Dacă omul este interesat, fie vorbește, fie ascultă, iar înainte de a decide, își șopteștte în barbă: „de toată lumea să asculti, dar din minți să nu îți ieși”. Apoi, aveți în vedere că persuasiunile de orice fel pot fi echivalate cu minciunile gogonate, minciuni cu care, de obicei, comunicatorul se manipulează pe el însuși. În astfel de situații, patologia bate la ușă! Mă rog, unii cred în vaccinurile inventate în ziua anterioară, pe seară, care vindecă tot. Totuși, ferească Dumnezeu să rămâneți înțepeniți în tot felul de bălmăjeli! Ferească, spune până și baba Florea de pe ulița satului! Și o spune cu inima curată, având aceeași conștiință cu care se prezintă în fața altarului.
Apropo,: cât fac unul plus unul? Că eu încă nu m-am dumerit, încă am rezerve…
PS. Despre Erotetică și despre crimele omului vom vorbi data viitoare.
Nicolae Bălașa
