În spiritul frământărilor ce mă urmăresc nu doar pe mine, ci pe majoritatea căutătorilor de sens, într-o lume, aparent, paradoxală, mă tot întreb cum totuși, conștienți de moarte, străbatem neclintit drumul vieții, ce-i drept, de cele mai multe ori, scrâșnind din dinți. Cum, când dincolo de firescul ei (firesc însemnând „stingerea” la o vârstă înaintată, din motive strict fiziologice, fără chinuri, fără dureri, fără suferință etc., adică să mori de bătrânețe), ne pândesc fel și fel de boli, de molime, de războaie sau alte cataclisme, de obicei cu manifestare ciclică. Având în vedere, în primul rând, ritmicitatea acestora, cu un ochi în istorie și altul în preajma noastră, ne dăm seama că războaiele sunt cele care au modificat și au decimat ființa umană. Nu întâmplător, am făcut de mai multe ori afirmația conform căreia istoria omului este o istorie a vărsărilor de sânge.
Au existat și excepții. În lumea veche, aproape de necrezut, cu mii de ani în urmă, în cetatea Ur, oamenii nu cunoscuseră ura, invidia, teama sau frica, nu cunoscuseră ticăloșia, dușmănia și nici fățărnicia, dar nu îl cunoscuseră nici pe Dumnezeu. Nu avuseseră nevoie de el sau cel puțin asta am dedus eu din diverse lecturi și interpretări ale acestora. Am scris despre așa ceva, prin urmare, nu voi reveni asupra acestor teme, oricum, suficient de complicate. Reamintesc doar faptul că în această cetate, Ur, cetate-stat, plasată între cele două mari fluvii Tigru și Eufrat, din sudul Mesopotamiei, sumerienii, din rândul cărora pare-se că ar fi provenit și Avraam, întemeietorul statului evreu, trăiau, în urmă cu peste 6000 de ani, în case cu unul sau două etaje, ducând o viată liniștită și îndestulată. Veniturile, din vămuirea corăbiilor sosite din oricare zonă a Orientului Mijlociu, în genere, din oricare parte a lumii lor, de atunci, dar și un sistem politic de tip teocratic, altfel decât, de exemplu, cel din zilele noastre din Rusia, asigurau și pacea socială, dar și echilibrul sufletesc al fiecărui locuitor.
Dar pentru că am amintit fie și doar lapidar termenul de echilibru sufletesc, trebuie spus că lipsa acestuia provoacă, odată cu primul obstacol, și prima nemulțumire, apoi și prima luptă cu tine însuți. Al doilea obstacol, o nouă problemă, o nouă neînțelegere, iar de aici și războiul tău cu tine. Prin urmare, din câte s-ar părea, primele războaie pe care le-a provocat omul, au fost războaiele interioare, sufletești, războaie ce au avut ca prim mobil frustrarea, într-o primă fază, apoi nemulțumirea de sine, un fel de ansamblu al tuturor dorințelor neîmplinite. Problema e că marea majoritate a frustrărilor vin din false probleme, paradoxal, persuasive, ce pot provoca omului, adevărate convulsii sau chiar patologii evolutive. Pentru că văd, observ, m-aș opri, mai întâi la o primă extremă, la bărbații/femeile, a căror înălțime este sub medie. Ei/ele arată a fi un fel de ghinde răsărite sub umbra mărăcinișului, frunziș țepos ce nu i-au lăsat să crească. Pănă la devenire, ehe, cale lungă! Fac, mai întâi, rimitere la „ele” , în condițiile în care ei, bărbații, au, totuși, particularități aparte ca manifestare. Prin urmare, astfel de „ele” – „dive”, urcate deja pe tocuri de 12-15 centimeri, la care adăugăm un trup de o palmă și un cot, de obicei, fără țâțe, fără cur și talie, ioc, sfârșesc prin a-și etala niște unghii roase, prelungiri a unor degete ciuntite. Povestea cu degetele este la indigou și în cazul bărbaților. Despre astfel de creaturi, o vecină, femeie mai în vârstă, trecută și răstrecută prin sita vieții, îmi spunea să mă feresc mai ceva ca dracu de tămâie. Din ura ce le colcăie în gât, ar călca până și peste mormântul strămoșilor, ar face orice, cât să iasă, măcar, un semn, în frunte, chiar dacă pentru asta ar trebui să dea ocolul pământului și invers, pe vârful picioarelor, ca balerinele, dar fără încălțările lor de spectacol. Astfel de ființe se rod pe dinăuntru și pârjolesc tot ce le stă în preajmă. Pentru ei/ele, omul, indiferent care ar fi el, nu poate fi nicicând scop în sine, ci doar mijloc. Zâmbind înșelător, cumpără și vând pe oricine și oricând. Paradoxal, contextual, pândind momentul, păcălesc ușor și se cațără aproape oriunde. La scurt timp, fac cumva și fie îți scapă printre degete, fie trădează și îți lasă un gust amar. Într-un cuvânt, omul-rău, nu omul-satanic, vorba din popor, omul-dracu gol, ci omul-rău, picătură chinezească, ce te duce dincolo de limitele disperării, cu care e bine să nu ai de a face. Pentru a-și masca hidoșenia, mai nou, pentru ele, au apărut chiloțeii și sutienele pușh-up cu buci din scame sau țâțe cu silicoane înglobate. În plus, în ultima vreme, chiar și tehnologia îi ajută. Fac din ele ceva ce nici dracu nu mai știe ce a făcut. Cel de Sus nu se ocupă cu chestiuni dintr-ăstea. Operații care mai de care le modifică, le întorc pe dos ca pe izmene, le saltă sânii până sub gât etc., însă totul până a-i lungi și pe ei, și pe ele, ca înălțime. Ceea ce îi face și mai răi, e faptul că după 45-50 de ani, o iau inapoi și se gheboșesc cumplit. În astfel de situații, de la sindromul de supraevaluare și comportament bipolar, cu pusee schizoidale, bântuiți de fantasme, pentru întreaga lor înfățișare, găsesc vinovați, la tot pasul, pe alții, câzând în adevărate depresii neurovegetative sau chiar mai rău. La nivel de comunicare, de obicei tac. Tac și pândesc. De cum prind momentul, îți înfing ghiarele în gât.
Acum, desigur, nu aș dori să credeți că a fi sub o înălțime medie, fie ca bărbat, fie ca femeie, înseamnă un fel de handicap, iar, de aici, o anume frustrare. Dacă am în vedere zona asiatică, o mare parte din India, dar și mulți europeni sau americani, aproape 50% dintre aceștia pot fi considerați minioni, oameni – structuri spirituale echilibrate și bine proporționate, însă plasați, ca înălțime, cum am spus, sub media omului, în genere. Acești oameni, prin delicatețe și comportament, prin atitudine, acceptabilitate și stare empatică, devin, în cel mai nobil sens al cuvântului, păpușile omenirii. Ei atrag, sunt plăcuți sau se fac plăcuți prin felul de a fi ei înșiși. Eu însumi am avut, în timpul studiilor, o colegă din Vietnam, apoi, o alta, chiar colegă de bancă, româncă, ambele adevărăte delicatețe, bijuterii de purtat în buzunarul inimii. Ceea ce aveau ele și alții asemenea, consta în puterea de a fi de folos lor și altora în același timp. Nu îmi amintesc să le fi văzut vreodată mofturoase, supărate sau într-un anume conflict. Deviza acestor oameni e toleranța. Prin urmare, nu ai cum să te superi pe ei. Ba mai mult, energia lor motivează, te face să te simți lejer și confortabil în preajma acestora.
Frustrări nu apar doar în rândul celor mici de statură, ci și în rândul celor cu statură normală sau a oamenilor înalți. Oamenii, de obicei, rar se acceptă așa cum sunt. Dacă au ochi negri, ar dori unii albaștri, dacă tenul este mai pigmentat, ar vrea să fie alb, dacă sunt blonzi și-ar dori să fie măslinii etc. Totul trebuie luat în seamă atunci când individul intră în conflict cu el însuși, când se declanșează războiul intern, iar vinovații sunt căutați doar în exterior, chiar dacă totul se întâmplă la nivel mental.
În opoziția războiului cu tine însuți, există, desigur, și acceptarea, ca ansamblu a toate ce nu îți sunt pe plac, iar ca împlinire a ei, a acceptării, stima de sine. Când totul e cu măsură, când experiența de viață își spune cuvântul, înțelepciunea, la fel, sau mai ales când nu îți dorești mai mult decât poți obține, principiu promovat și pus în practică de stoici, frustrarea nu există, iar de aici și liniștea înterioară pe măsură.
Dincolo de frustrările fizice, scund-înalt, gras-slab etc., mai ales în lumea contemporană, când știința de carte, educația, cultura își spune cuvântul, apar, desigur, frustrările de tip intelectual. Ele generează invidia ce amplifică și mai mult razboiul cu tine însuți, dar și cu ceilalți. Amintim totuși că la naștere nu ne naștem egali, iar de aici, primul hop. O spun științele medicale, psihologia, genetica, chiar și filosofia, în condițiile în care mintea omului, în primele secunde ale vieții, nu este un fel de tabula rasa. Venim în lume cel puțin cu anumite informații genetice, informații care, desigur, ne sunt sprijin în evoluția și performarea ulterioară, de-a lungul vieții. Cu toate că ai putea avea la primul strigăt, în lumea pământeană, anumite lipsuri, exceptând cazurile patologice, omul poate corecta și recupera oricare deficiență, iar el, ca ființă socială, poate fi ceea ce își dorește. Diferențele, ca performanță, țin mai degrabă, după cum am mai spus și în alte situații, de felul în care viața ne joacă farse, de ușurința cu care cădem în capcanele vieții și incapacitatea de a răzbi, de a ieși din acele hățișuri și de a trece dincolo de ele. Alături celor enumerate, nu trebuie uitat faptul că voița de a fi și de a ființa nu stăruie tot timpul, peste tot, în oricare dintre noi, la fel. Apoi, de ce nu, „viața este o afacere care nu-și acoperă costurile”. Cu toate acestea, trebuie să investești, altfel nu se poate! Investești puțin, obții puțin… Investești mult, te realizezi sau, mai degrabă, te plasezi, ca om, în rândul lumii. De aici și „Luma ca voință și reprezentare” – Arthur Schopenhauer, filosof a cărui unicitate dăinuie dincolo de vremuri.
Fără a lungi sau a insista asupra îngrădirii libertăților încă de la naștere, fără a insista pe carențele umane și pe stările lor manifeste, generatoare de conflicte, este oșor de observat faptul că totul se declanșează la nivel mental, că el, mentalul, răvășește fie și doar la un mic stimul interior sau exterior. În această situație, întrebarea firească, ce urmărește pe oricine, ca și în alte situații, evident, ține de măsura în care putem preveni sau menține într-o stare de echilibru, omul imprevizibil? Putem conștientiza toate cele enumerate și multe altele neamintite aici și mai ales le putem accepta înainte de a deveni niște dezlănțuiți ai vieții? Greu de răspuns! Complexitatea fiecăruia din noi și a noastră, ca grupuri sociale sau societăți, sau ca popoare, este enormă. Cu toate descoperirile și cu tot progresul științei, rătăcind în această lume în care, dacă nu ființăm, oricum existăm vegetând, fără a-L cunoaște pe Dumnezeu, suntem parcă tot la stadiul de „cunoaștem în parte și propovăduim în parte”. În plus, atunci când e vorba de om și dezlănțuirile sale subiective, stârnite de subiectivisme, nici metoda cunoașterii întregului prin parte și a părții prin întreg, propusă de M. Heidegger, nu dă rezultate. Pe de altă parte, fenomnologia ca și curent filosofic, dar și ca metodă de cercetare, spune că trebuie „să suspenzi ceea ce întunecă” ca să obții adevărul pur, gol goluț. Problema e că nu știi ce îți întunecă mințile… Și atunci ce să dai la o parte?! De altfel, din câte știu, nu există o metodă de cunoaștere obiectivă, a subiectivului, prin rațiune. Din necunoaștere, și angoasele noastre. Iar din angoase, revolte și, desigur, în cazul societăților, războaiele. Înainte de a le trece în revistă, trebuie spus că omul contingent, mai ales cel modern, cel de după Revoluția Franceză (1789) se revoltă, strigă în stradă, urlă, bate tobele sau suflă în fel și fel de flașnete, în fața diverselor instituții ale statului, dar nu își dorește războiul, mai exact, nu el aprinde scânteia conflictului. El, acest om, scos din normalitate, este carne de tun și mijloc de a împlini neîmplinirile, frustrările, setea de putere a celor, ce sunt, întâmplător, în scaunele puterii, conducerii politice, în special. În cazul statelor totalitare, comandantul suprem, șef al statului. Omul contingent nu își dorește războiul pentru că el știe ce-l așteaptă: foametea, mizeria, bolile, suferința și, la tot pasul, moartea. Conducătorul și acoliți săi, nu. Prin urmare, lăsând la o parte justificările de paradă și propaganda de rigoare, știm noi ce are în cap, la nivel mental, un șef de stat care a declanșat un război? Mira-m-aș! Desigur, putem chibița de pe margine, dar acces la realitatea mentală a acelui ce declanșează și întreține coflictul, nu avem. Masca de conducător, gata oricând să se sacrifice pentru binele poporului și mai ales masca de idol, în spatele căreia stă setea de sânge, setea de putere, ascunde adevărul. În cazul de față, teoria idolilor formulată de către Francis Bacon, își găsește utilitatea.
Oricare dintre formele ce le poate îmbrăca un conflict armat, război civil, război psihologic, război rece, război total sau război mondial provoacă suferință și dezumanizează. Stima și conștiința de sine fie dispar și „omul devine lup împotriva omului”, fie se diminuează și , contextual, devine bestie. Pentru exemplificare, fără a le descrie cu amănunte, cazurile din timpul Războiului din Iugoslavia, când, chiar indivizi educați, după ce își beau cafeaua, executau cu sânge rece, un anumit număr de „prizonieri”, oameni, cu care, până la învrăjbirea lor ca neamuri, împărțiseră o bucată de pâine. Vrajba ca și frustrarea, împinsă spre cote înalte, ucide. La mijloc manipularea și interesul celor ce sunt și de o parte și de alta, la putere. Așadar, puterea ucide și nu de puține ori , din rândul ucigașilor, din rândul criminalilor „autorizați” și geniile militare sau, mai grav, eroii popoarelor. Jenant! Prea jenant pentru statutul de om!
Alături războaielor, ca forță de ucidere, molimele lumii, pandemiile, și ele cu manifestare tot ciclică. Cauzele principale, condițiile igenico-sanitare și cunoștințe medicale reduse. Știința nu evoluase, iar aglomerările din marile orașe, fără canalizare și alimentare cu apă potabilă au făcut posibilă secerarea a mii de vieți omenești și înmulțirea gropilor comune, de cele mai multe ori, fără a putea fi contabilizate.
Nu ne-am propus o analiză amănunțită a celor mai mari molime în istorie, ci doar o trecere în revistă a celor mai cunoscute dintre acestea în ultimi 2500 de ani. Prima a izbucnit în anul 430 î.Hr., în Grecia Antică, în timpul Războiului Peloponesiac, când armatele Spartei și cele ale Atenei se luptau pentru supremație în cel mai epuizant conflict militar al antichității clasice. Felul în care s-a manifestat dezastrul este descris de către Tucidide.
A doua molimă, asemănătoare cu cea din Grecia Antică, a lovit Imperiul Roman, în secolul II d.Hr., în timpul lui Marcus Aurelius Antonius. În jurul anului 180, în Roma mureau aproximativ 5000 de oameni pe zi, iar de aici, tot ce era mai rău pentru om, indiferent de scara socială pe care se afla.
A treia pacoste, cunosctă și sub denumirea de moartea neagră, cea mai ucigătoare, face ravagii, peste 30 de milioane de morți, în Europa, între anii 1347 și 1400. Giovanni Boccacio, autorul Decameronului, descrie cel mai bine dezastrul „Cetățenii se evitau unul pe celălalt, vecinului nu-i păsa de vecin, rudele nu se mai vizitau. Atâta teroare strecurase molima în sufletele lor, că fratele îl abandona pe frate, și sora pe soră, unchiul pe nepot și de multe ori soția pe soț. Ceea ce era și mai grav, mamele și tații refuzau să-și mai îngrijească copiii și îi abandonau.” O parte a oamenilor, adaugă același autor, se retrăgeau la țară (povestea celor 7 bărbați și 3 femei din opera menționată anterior), și duceau o viață cumpătată. Se spălau des, mâncau cât trebuia și ce era mai bun pentru a evita boala. Alții împingeau totul la extremă, ca și cum ar fi trăit sfârșitul lumii. „Femeile frumoase și nobile când se simțeau bolnave, fără jenă, luau servitorii tineri sau în vârstă și fără rușine își arătau goliciunea trupului în fața acestora. Anarhia domnea oriunde, iar cei ce nu părăsiseră încă această lume, trăiau decadent, în petreceri nesfârșite, trăind clipa în fața morții.
Ultima mare încercare a omenirii, înaintea celei pe care am trăit-o și noi înșine acum, între 2019 și 2022, se delanșează în 1818, în timpul Primului Război Mondial, odată cu intrarea SUA în conflict, și seceră cam tot atâția oameni cât a măcelărit războiul.
Dacă data trecută, adăugam la cauzele morții, foamea, sistemele economice, politice și sociale, prost gândite și mai prost puse în practică, sisteme ce pot paraliza, la propriu, mintea omului, de data aceasta, am trecut în revistă războaiele interioare ale fiecăruia dintre noi cu el însuși, apoi molimele și războaiele, pregândite și puse în acțiune de capete, fie bolnave, fie scelerate. Toate la un loc dau culoare și nuanță panopliei morții și fac parcă și mai de neînțeles drumul pe care îl parcurgem într-un singur sens, de-a lungul vieții. Totul la vedere și mister în același timp!
Nicolae Bălașa
