Zilele trecute am avut ocazia de a vedea „la lucru”, dacă pot spune așa, poporul islandez. Oportunitatea nu apare foarte des, așa că sunt mai mult decât bucuros să privesc sistemul islandez de educație.
De foarte mici, copiii de aici sunt crescuți să devină independenți. Nu de fusta mamei sau de mașina tatălui, ci să ajungă adolescenți adaptați la societate, capabili de o integrare activă. Deziderat pe care și noi îl avem, este?
Aici, dacă mergi pe stradă și ai nevoie de o indicație, la voleu găsești islandezi dispuși să îți explice. În limba engleză, apropo, nu gesticulând barbar. Cum procedează unii. Sau alții…
La finalul liceului, adolescenții islandezi vorbesc 3 limbi străine: engleză, daneză și – la alegere – germană, franceză sau spaniolă. Și o fac pe bune, nu cu vrăjeli de genul „Ăăă…”
Filmele date la tv sunt în limba de „fabricație”. Ceea ce obligă să înveți engleza și celelalte. Noi avem probleme cu „mi-au” și „miau”…
Am vizitat, într-o după-amiază, o parte a centrului. Parlamentul islandez este o clădire veche (scrie 1881 pe ea), pe un singur nivel. Fără pază afară, fără marcaje ultra speciale. Aș fi vrut să-i arăt ghidei cum avem noi Casa Poporului…
Am mai văzut unde stă președintele și unde are biroul de lucru premierul. Ce să adaug? Nu tu gărzi, nu tu bariere etc. Simplu, ca-ntr-o altă lume. Aici ai toate șansele ca la masă, dacă ieși la prânz, să se așeze lângă tine măcar un amărât de parlamentar. Poate chiar prim-ministrul…
M-am simțit… ca-n Kafka.
P.S.: Pe cât posibil, nu vizitați Islanda până prin mai. Sau iunie.
Ionuț Catrina
