Iubesc românii clasa politică și, implicit, pe cei care fac politică? Daaa, doar că-n moduri nu tocmai ortodoxe. Dacă mergeți pe stradă întrebați 100 de români ce părere au despre politicieni și joaca lor de-a binele pentru cetățeni, veți fi surprinși să învățați noi construcții sintactico-lexicale suburbane. Mai pe românește, veți auzi noi înjurături, semn că inventivitatea autohtonă nu a dispărut.
De unde dezaprobarea – să nu scriu „scârba” – românilor pentru clasa politică dâmbovițeană? Păi e simplu ca bună ziua: în special după 1990, cam tot poporul a observat câtă atenție, câtă grijă alocă politicienii – ajunși pe cai mari – cetățeanului obișnuit, cu al cărui vot s-au cocoțat toți prin parlament, prin guvern, prin ministere, prin prefecturi, prin consiliile județene, prin primării… Prin și prin, iar fraierul de și-a dat votul, în speranța unui mai bine efemer, rămâne iar și iar deziluzionat. Este ușor, în acest sens, să cădem în capcana radicalizării, a unui soi de extremism civic. „Toți sunt la fel” este singatma din ce în ce mai auzită printre români, care-i demobilizează în a merge la vot. Iar treaba asta asigură un succes celor deja cocoțați politic, aceștia ajungând să prefere un absenteism major la procesul electoral, mizând pe o prezență a susținătorilor personali. Dacă din 100 de români merg 10 la vot, iar 3 te votează pe tine, ai intrat în parlament, ești la butoanele guvernării, ai frâiele căruței. Ce să mai, ești șmecher autorizat!
Nu știu cum și cine ar mai avea puterea de a convinge românii că nu e totul fără de speranță, că trebuie să credem în mai bine, când omul simplu, locuitor al cetății, vede cum, ajunși la miere, și cei presupus corecți devin pătați, se ceartă pe funcții, au subit alte necesități, alt program… de guvernare. Personal, am tot scris, am tot spus – la radio ori la tv – că nu trebuie să capitulăm niciodată. Fie și din simplul motiv că unii au murit, în timp, ca pentru mine sau orice alt cetățean să existe dreptul de vota.
E greu, din ce în ce mai greu, dar nu voi capitula. Trebuie să-i fie bine acestei țări cândva. Sper în timpul vieții mele.
Ionuț Catrina
