Cristiano Ronaldo a părăsit-o pe Real, nu s-a prăbușit cerul, nu s-au despicat apele încât să se scufunde clubul. Lionel Messi se va duce și el de la Barcelona și, la fel, nu se sfârșește viața pe planetă când se va întâmpla asta. Mereu am afirmat că nimeni nu este de neînlocuit, nimeni nu este etern în locul său, la job-ul său. Nimeni, dar nimeni nu este etern, iar orice altă judecată nu e firească!
Când observ un scandal în spațiul public, prima întrebare la care mă gândesc este „Cine are interes pentru asta?”, căci dacă intuiești cine e în spate, rapid ți se dezvăluie de ce, cum, cu cine etc. Așa mi-am ghidat viața până la 40 de ani, așa o fac și de aici încolo. Și țin să vă spun că a fost ok, am priceput multe făcute și nefăcute prin județul ăsta aparent uitat de Dumnezeu…
Am avut oportunitatea de a vedea, în avanpremieră, spectacolul „Cazul Tudor Vladimirescu” – numit pertinent operă rock de către cei care-au gândit-o, dar cu ironie scris despre această titulatură în anumite segmente ale spațiului public. De ce? Nu, nu, mai întâi cine, da?
N-am pretenția de la mine c-am terminat mai știu eu ce specializare de la Teatru și Film, care să-mi permită o judecată așa cum trebuie a spectacolului. Nu! Dar… am pretenția de la mine c-am citit vreo câțiva dramaturgi – români sau de aiurea de pe planetă, antici, moderni ori contemporani mie. În plus, pentru că nu e suficient să fi citit doar carțile, trebuie să fi văzut și niște piese, lucru pe care l-am bifat, de asemenea. Așa că, în calitate de persoană care a mai citit ceva și-n afara programei disciplinei mele de liceu, pot emite opinia mea. Subiectivă, evident, căci discutăm de oameni și un spațiu sacru al literelor…
Găsesc „Cazul Tudor Vladimirescu” ceva unic. Atipic, diferit, parțial neconvențional, un mix de istorie subiectivă (de parcă Istoria e ceva strict, în canoane, nicidecum scrisă de învingători, nu?) cu realități cunoscute nouă din contemporaneitate, fin melanj între muzică și act teatral. Nicio desacralizare, așa cum am auzit prin târg…
Spiritul uman este speriat, deseori iritat de elementul de noutate. N-o spun eu, ci aceeași… Istorie. Ce nu se încadrează în cele cunoscute de noi… deranjează, sperie, supără. Dar cum poate evolua un domeniu dacă păstrăm la infinit aceleași limite, aceleași bariere, aceleași canoane? Nu poate!
În pledoaria de față, ați remarcat că nu am discutat despre suma alocată spectacolului. Pare mare, este mare, nu contest, dar… tot ce e de amploare costă (economia capitalistă a stabilit asta), iar „Cazul Tudor Vladimirescu” se va tot juca vara asta. Alt deranj, aceiași bani. În rest, dacă sunt probleme cu cheltuirea banilor… n-am studii juridice, nu mă pot pronunța, chit că-s român și mă pricep la toate…
Știu că deranjează inclusiv finalul, însă nu pot încheia fără să-i felicit pe toți cei implicați: managerul Cosmin Brehuță, actorii Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”, dansatorii de la „Doina Gorjului”, regizorul Gavriil Pinte, trupa Bucium, toți cei din spatele scenei. Bravo, băieți!
Cum, n-ați aflat încă „Cine”?! Nu creeed! Să fi fost eu prea subtil?
Ionuț Catrina
