Știm sau credem că știm ce repede trece timpul. Azi suntem copii, suntem stresați că ne ceartă părinții pentru tot soiul de treburi, iar mâine… îi stresăm noi pe copiii noștri, reproșându-le diverse. Unele pe bună dreptate, altele subiective.
Cert este că timpul, acest aprig dușman al omului, lasă urme adânci în viața tuturor. Ne răpește ființe dragi, ne maturizează fizic, ne distruge tiptil. Azi abia îți dă mustața, mâine… ai părul alb. Stai în fața unei oglinzi și te întrebi cum mama dracului a trecut așa repede vremea. Parcă nu ai apucat să faci nimic, mai ai atâtea de rezolvat.
În toată această vreme, inamicul tău se hrănește cu zilele tale. Tu dai înapoi, el dă înainte. Tu mai ai puțin și ieși de scenă, el râde-n barbă ca un perfid regizor, abil mascat în griji cotidiene.
Căci așa este: sub presiunea constantă a trenurilor de zi cu zi, uităm că scurgerea timpului este ireversibilă. Nimeni nu ne dă înapoi acele clipe, acele ore, acele zile. Și ajungem bătrâni și posaci. Rar de tot împăcați cu sinele, cu Timpul, cu totul.
Eu lucrez zilnic să fiu ok cu mine, dar tot nu-mi iese. Voi?
Ionuț Catrina
