de Alin Peptan
În urmă cu 2-3 ani, un sistem hulit mult de unii și regretat în parte, acum, de alții, se prăbușea. Dispăreau din peisajul fotbalului românesc Nea Mitică de la Ligă și Nașul de la Federație, adică principalii maeștrii păpușari ai ultimului deceniu, unul dominat de scandaluri, compromisuri și ”totalitarism” așa cum spuneau opozanții acestora. Au trecut așadar câțiva ani, iar cei care i-au urmat ne-au amenințat fie cu ”revoluția” fie cu ”dreptatea” ori cu ”un nou început” al performanței… Din păcate însă, constatăm că aproape nimic nu s-a schimbat față de ce era înainte, ba mai mult, sportul rege autohton a devenit parcă și mai sărac, dar și mai dubios. Mânat doar de interese, înconjurat și de destul amatorism, fotbalul românesc a început precum o cangrenă, să pută! Mai întâi Liga I și apoi imediat și la nivel de echipă națională. Cluburile odinioară de tradiție au dispărut și continuă să dispară, foștii ciobani de la stână au pierdut sigla și palmaresul (dar niciodată Dumnezeul preferat –cel al banului!), arestările din rândul investitorilor s-au succedat cu repeziciune, Liga a început să joace doar după cum cântă ”patronul” drepturilor TV, iar rezultatele le-am așteptat, culmea, de la națională! O națională calificată din întâmplare la un nou Turneu Final după o pauză de 8 ani, o națională ce ne-a readus totuși, cu picioarele pe pământ în Franța… Însă, după sfârșitul erei lui Tata Puiu, inspirații conducători de la Federație au vrut să mute decisiv, aducând la cârma unei generații modeste și fără orizonturi, un stranier. Și cel puțin la nivel declarativ, nou numitul Christoph Daum, înainte de a intra ”în pâine”, părea mai mult decât capabil să schimbe filosofii, să aducă un plus de profesionalism. Doar că, odată cu debutul său oficial consemnat chiar zilele trecute, același Daum ne-a surprins cu ceva ce nu are nimic de-a face cu rigurozitatea nemțească, cu filosofia de învingători, cu registrul tactic. Iar asta s-a reflectat mai întâi prin titularii aleși pentru un ”romb” devenit celebru (pentru impotență), apoi cu cele ”9 finale” care au mai rămas de disputat… Păi cum să te mai gândești la acele ”finale” dacă în primul rând valoarea selecției este una mai mult decât îndoielnică, dacă nici cu Muntenegru nu ești în stare să profiți de norocul a două faze întâmplătoare?! Și să nu mai pomenim de cireașa de pe tort oferită în ultimele secunde ale partide de la Cluj, atunci când un jucător cu titlu de fotbalist de 10 milioane de euro nici măcar nu nimere poarta de la punctul cu var… Ca și concluzie, nu, nu voi dori cu alte cuvinte să numesc generația actuală a României fotbalistice ca fiind una de ”ca-ca-o” (la fel ”ca-calitatea” Ligii I), ci pur si simplu, una aproape ratată! Ratată de interesele unora ce vor să facă bani peste noapte umflând cu pompa valoarea bieților jucători, ratată de mult amatorism, dar și complezență… O complezență doar că numim fotbal ceea ce se joacă prin România. Ori prin lumea a doua a hărții europene. Sau arabe.
PS: Stau și mă întreb cum pot așa-zișii salvatori al fotbalului românesc –deținătorii drepturilor TV să suporte circul ambulant din Liga I și mai presus să și promoveze imaginea unui asemenea spectacol modest… Oare pentru că ajută la refularea societății sau pur și simplu că nu mai e nimic de văzut prin alte părți de pe la noi? Sau pentru a ne educa în același spirit al manelelor, al can-canului ori al telenovelelor turcești? Din păcate, nimic nu-i imposibil în România. Și totul se vinde. Mai ieftin ca la alții (din prisma calități) și mai scump ca la noi (din prisma cererii). Ei bine, asta vrem, asta avem! Iar fotbalul nu face excepție…
