Pe apa sâmbetei (fragment din romanul cu acelai nume, ,,Pe apa sâmbetei”, , Editura Horion, Craiova, 1998, nr. pagini: 163)
Notă: Volumul Pe apa sâmbetei, împreună cu volumul Blesteme, au fost scrise înainte de 1989. Conținutul cărților și vremurile au făcut posibilă publicarea lor doar după acest an. Lătrătorii la stele și suflătorii în dudă, sau te miri ce flașnete, la care aș adăuga pe cei ce vor instituțiile statului găști de tip mafiot, OMERTA`, îi rog să se abțină! Nu fac parte din niciun grup și nu aprțin nimănui. Mulțumesc!
Anica şi-a rezemat cotul, gânditoare, de brâul sobei. Pereţii încăperii i s-au părut şi trişti şi murdari.
Când s-a întunecat, Stan şi-a luat haina în spinare.
– Unde pleci, omule, noaptea ? Vrei să-ţi dea careva în cap ?
– Într-un ceas sunt înapoi ! – i-a răspuns Stan, fără să-i dea o altă explicaţie.
Câtva timp mai târziu, a bătut în poarta învă¬ţătorului.
– Mă, băiete ! Fire-ai al ciorilor să fii ! Să nu te mai cunosc ! Ce vânt te-aduce ? Să nu zici că iei copilul de la şcoală, că stricăm prietenia.
– Departe de mine gândul asta, domnule învă¬ţător ! Altceva mă roade în suflet !
– Ai păţit vreun necaz cu ginerele şi fata ? Nu te necăji ! Până nu dau cu capul de sus, nu se uită pe unde calcă.
– Alta e socoteala ! Cercelaru şi miliţienii zic să dăm tot ce avem la colhoz. Dumneata ce zici ? Eşti om cu carte şi ştii mai multe. Dă-mi un sfat !
Învăţătorul a oftat adânc şi s-a întristat.
– De, mă, Stane ! Alte vremuri ! Nu tocmai bune ! Eu văd că nu e bine şi nu e pe placul românului, dar nu ai ce face. De când ne-a pus Stalin sula în coastă. Nu mai e milă, nu mai e ruşine ! Noi suntem nimic ! Fii tare ! N-am murit pe front, nu murim nici acum !
– Război e şi acum, domnule învăţător ! Război în sufletul omului ! Cum să răzbesc ?
Nu te-nscrie şi basta ! – l-a sfătuit învăţătorul. Cercelaru, înconjurat de jandarmi, n-a mai părăsit primăria câteva zile. A aşteptat pe cei din sat să se înscrie la colectiv. Nimeni însă nu călcase pe acolo. Ce facem, domnule ? – a întrebat întâmplător un jandarm.
– Legea ce zice ?
– Care lege ? – s-a mâhnit Cercelaru. Ce zic tovarăşii e lege.
– Ce zic ?
– Pe dracu !
Nu a mai trecut mult timp şi au venit iar de la raion cei trei cu o dubă. Nici nu au intrat bine la primar şi, fără ocolişuri, au întrebat :
– Să auzim, tovarăşe ! Ce ai făcut din tot ce am zis ?
– Păi întâi… să trăiţi şi bine-aţi venit pe la noi, domnilor… domnilor, tovarăşi ! – a încercat primarul să fie primitor, chiar dacă valuri de căl¬dură l au sufocat şi năduşeala nu se mai oprea de pe frunte.
– Ceva… s-a făcut şi se mai face. Cum să zic ?! Am adunat satul şi-am dat vestea.
– Lasă palavrele ! Fapte concrete vrem ! Câţi s au înscris, câţi nu vor să se înscrie ?
– Păi de înscris, numai trei ! Unul sunt eu ! Cei¬lalţi doi… nu mai vor. I-am băgat la beci.
– Auzi, Pandele, te văietai de clientelă ? Îţi era că pleci cu duba goală. Umflă-i, ce mai stai ! – au vorbit între ei cei veniţi.
Prost, chiar foarte prost ! – s-au arătat, deza¬măgiţi, activiştii.
– Ce să facem, tovarăşe ? Dacă ne daţi o mână de ajutor… – a început, linguşitor, primarul. Hâr¬tiile sunt făcute, numai să…, să pună degetul, dar, ai dracu, nu vor !
– Or să prea vrea ! Ursul nu joacă de bună voie ! Asta ai uitat ?
Şeful a făcut câţiva paşi prin încăpere, gânditor, apoi a strigat la jandarm :
– Ordin, tovarăşe şef !
– Ia primele zece case şi adu aici din fiecare casă câte un om ! Să văd ce-au de zis, zice le ar popa la cap ! Tu pune într-un lighean apă caldă şi leşie ! – a dat dispoziţie primarului. Rubleo, tu scoate trusa să avem totul la îndemână ! – i a ordonat şi unuia din colaboratori.
Între timp, jandarmii îşi făcuseră datoria şi aduseseră oamenii.
Tristeţea şi întunericul, perdelele învechite, du¬şumeaua jilavă înjghebau încăperea tristă ce aştepta sărmanii oameni. Aburii, deasupra ligheanului, îm¬prăştiau o putoare greu de suportat. Uşa s a des¬chis. Primul în încăpere a fost Leancă. Un bătrân cocoşat, cu haine zdrenţuite, numai petice, cu opinci şi obiele ponosite. Ochii lui împăienjeniţi, sub sprâncenele stufoase, căutau înspăimântaţi un loc de scăpare.
– Cum te cheamă, bă tăgârţă ? – s-a răstit tovar㬺ul la el, şi, în scârbă, a scuipat într-un colţ, după uşă.
– A ? – abia a putut zice Leancă, aplecând urechea.
– Ăsta om e, sau corcitură de măgar cu catâr ?! Văd că, în loc să vorbească, mârâie, hârâie, dracu să-l ia !
– Nu prea aude, şefule ! – i-a răspuns Cercelaru. Pandele a ţipat către Leancă încât au auzit şi cei ce erau afară, apoi i-a repezit şi o cizmă în c…
– Cum te cheamă ?
– Leancă ! – a răspuns, şi, săracul, de frică, a scăpat o b…
– Leancă şi mai cum ?
– Leancă ş-atât ! Dumnezeu să mă ierte !
– Pământ ai ?
– N-am ! Dumnealui ştie ! Sunt sărac, domnule !
– Minţi, hodorogul dracu ce eşti ! Din ce tră¬ieşti ? Mănânci coji de copac ?
– Mămăligă, de pe unde apuc şi eu, Doamne, iartă-mă !
– Care va să zică, milog ? l-a repezit Rublea şi i a înmuiat degetul în cerneală, apoi l-a pus pe hârtie.
– Ieşi, neghiobul dracului !
Rublea a rânjit de parcă ar fi făcut cine ştie ce ispravă, apoi, îngâmfat, a cerut jandarmului să intre următorul. Al doilea a fost Gogu lui Guiţ. Abia a putut să intre. Era înţepenit pe o parte, de la mijloc în sus, cu cap cu tot.
– Aoleo…, şefu’…, aici a tunat şi i-a adunat ! Numai unul şi unul vezi ! – s-a văicărit Rublea în timp ce a făcut câţiva paşi spre Gogu.
– Stai, bă, drept în faţa tovarăşului şi scoate căciula din cap, nesimţitule !
– Eu aş sta, dar nu prea pot. Vezi dumneata ?! M-a prins iarna fără lemne de foc !
– Furi, ai ?! Hoţ, deci ! Furi de la stat !
– Ba să-mi fie cu iertare ! Am luat din salcâmii mei de pe coastă ! Am acolo un pâlc de pădurice !
– Ai, după cum spui ?! Ei, bine, n-o să mai ai ! O înscrii la colectiv !
– Uite ce, domnule, cu colectivizarea asta : m am gândit şi răzgândit ! Eu n-am ce face cu ea ! Nu-mi trebuie ! Cine vrea e treaba lui, eu…
– Uită-te, al dracu ! Auzi, gândeşte ! Pandele, fă-i un pic clăbuci la cap, să-l mai limpezim ! N auzi ?! I s-a pus funingine pe creier de-atâta gândire !
Rublea l-a luat de după ceafă şi l-a înmuiat cu capul în lighean. Pandele i-a îmbârligat părul. Când a încercat Gogu să se ridice, şeful i-a aruncat o mână cu sare în ochi. De usturimi, a început să geamă. Nu l-a ascultat însă nimeni. Între timp, Pandele îi mânjise cu o pană de gâscă muiată în cerneală, vârful nasului, şi-i lipise de el hârtia de înscriere.
– Şi mai ziceţi că nu vrea ?! Vedeţi cum pune singur degetul ?
Când s-a dezmeticit Gogu şi a vrut să-şi aran¬jeze părul, i-au dat o ţesală de vaci.
– Ieşi, nespălatule !
– Eşti mare, domnule ! Deşteaptă treabă cu spălatul şi cu sarea ! Asta nu mi-ar fi trecut prin cap ! – i-a lăudat Cercelaru pe mai marii lui, însăr¬cinaţi cu colectivizarea.
Lui Guiţ i-au dat lacrimile de usturimi. Cei din curte însă, când l-au văzut albăstrit, l-au luat în râs :
– Unde ai băgat, maică, nasul ?
– În cur la ăştia ! La dracu ! Staţi că vedeţi voi când vă vine rândul !
– Următorul ! – a strigat jandarmul.
Din cei ce stăteau afară nu mai îndrăznea să intre niciunul. Se îmbrânceau unul pe altul. Până la urmă, au înghesuit pe uşă o biată bătrână.
– Numele, femeie ?!
– Ce e ăla ? N-am nimic ! – le-a răspuns femeia.
– Cum te cheamă, maică ? – a urlat Pandele, cel mai priceput în chestiunile cu urlatul şi iar s-a plâns şefului :
– Auzi, tovarăşe, ăştia toţi sunt loviţi cu leuca ! Nu mai e unul de Doamne-ajută !
– Aaa… ! Bată-vă să vă bată ! Ce să fac, mamă ? De unde să ştiu eu ce vreţi ?
– Lasă cleanţa şi răspunde !
– Stanca, Stanca lui Ciupag, mamă ! Ăla de i tremură capul din gât ! Îl ştie dumnealui, dom’ primar.
– Zii, câte oi, capre, vaci, pământ şi alte alea ai pe acasă ?
– Auziţi dumneavoastră ? Eu am fost săracă de când m-a făcut mama şi săracă o să mor ! N am nimic al meu ! Ce este… e al omului şi al soa¬cră mii, bat-o sfântul s-o bată ! N-ar trebui să zic aşa, că e moartă !
– Îţi înscrii averea în colectiv ?
– Ce să fac, mamă ?! Păi, eu de înscris sunt ? Şi apoi nu e averea mea ! Vreţi să mă audă cumva aia din groapă ? Odată se suceşte în tron şi se face moroi, de mă trezesc noaptea cu ea în pat. Ce ştii dumneata ? N-ai văzut-o când a murit ? Au, Doamne, asta mi-ar trebui ! Uite cum tremură carnea pe mine, numai când mă gândesc !
– Înseamn-o, bă, nu vezi că toacă ceva mai decât meliţa, dar de scos nu scoţi nimic de la ea !
Pandele i-a dat cu pana pe vârful nasului, i a lipit hârtia şi, înfuriat, i-a zis :
– Ieşi de-aici, hoaşcă ce eşti ! Numai încurci lumea !
– Ies, mamă, ies, dar de ce vă bateţi joc de mine ? Îmi daţi cu albăstreală să zică lumea că v am dat cu nasul în… ?!
– Asta e împotriva turbării ! Nu vezi cum bântuie ?
– Văd, cum să nu văd ! Turbarea bată-vă să vă bată ! – a blestemat femeia.
La ieşire, au întâmpinat-o cei de afară.
– Ce ţi-e, fată, şi tu dăduşi cu nasul… ?
– Huiduhu, spurcaţilor ! Lovi-v-ar ciuma să vă lovească !
– Următorul ! – au strigat cei dinăuntru.
A intrat oblojit, cu căciula îndesată pe cap şi încins cu bete ce atârnau de un capăt, moş Vasile. El stătea în bojdeuca lui, pe Cioarecul, dar fiindcă l au prins jandarmii pe drum, îl băgaseră în aceeaşi oală cu ceilalţi. Oricum îi venea rândul şi tot acolo ajungea.
„Măcar de mă primeneam şi eu, nene ! Cum se cade să intru cu nădragii rupţi în tur, spintecaţi printre picioare, la ditamai comenduirea ?“ – s a ruşinat în sine, până a intrat.
– Bă, târâie brâu, cum te cheamă ? – l au între¬bară tovarăşii.
– Ce vorbă e asta, taică ? Adică cum e aia ?!
– Cum te strigă muierea acasă ?
– Vasile, vino dracului odată ! Uite, aşa mă strigă !
– Bă, nene, cum te iscăleşti ?
– Ehe, domne, de ştiam eu să iscălesc, ajun¬geam om mare ! General ! Eu… pun degetul. Ce să fac, dacă nu m-a dat tata la şcoală ?
– Mare comedia dracului ! Ăsta ori e prost, ori face pe prostul !
– E prost ! E prost ! – a răspuns Cercelaru. Vasile Brichiseală îl cheamă, domnule, ă…, tovarăşe !
– Tovarăşe ?! Eu tovarăş cu dumnealui ?! – s a supărat Brichiseală pe primar, fiindcă nu înţelesese despre ce tovărăşie era vorba. Cum vine asta ? Mai pe toamnă a zis că mă bagă la gloabă cu capre cu tot, dacă mai ies din curte cu ele. Parcă ar mânca, săracele, şiţa de pe casă, nu frunză din pădure ! Şi acum auzi… „domnule tovarăş“ ! Ptiu, bat-o gloaba de tovărăşie !
– Tacă-ţi fleanca, taică, şi răspunde ! Te-nscrii la colectiv ?
– Mă, nene, umblaţi cu pungăşii ?! Asta ce e ? Vreun partid ceva ? A, lasă că ştiu eu ! Eşti cam oacheş dumneata, dar, de, nu mă duci uşor cu una, cu două ! Să mă gândesc ! Aşa mi-a zis naşu. Îl ştii ? Al lui Păsat ! Om deştept, dat dracului ! Ia zii, dai şi dumneata ceva, acolo ? Ştii cum e ! Nici broasca nu cântă pe uscat !
– Fă-i clăbuci, Pandele ! Fă-i clăbuci ! Prea e întunecat la minte ! Ăsta are râpul de un deget pe creier !
O clipă mai târziu, moş Vasile avea să fie cu capul în lighean şi apoi cu jalba în vârful nasului.
– Marş de-aici, tontul dracului ! Staţi niţel, că punem noi japca pe voi !
– Uite ce, marş să zici la căţeaua lui tactu, bă ! Nu mie ! – s-a răstit Brichiseală.
Au urmat, rând pe rând : Goage, Riţa lui Făsui, Boşca, Liţă al Liţei…
– Greu, şefu’, greu merge ! Terminăm la paştele cailor cu ăştia, dacă nu ne grăbim.
– N-ai grijă ! Pregăteşte duba ! Când înnop¬tează, schimbăm tactica. Înscriem de trei ori cât în timpul zilei. Milţienii să fie pregătiţi !
Nori plumburii întunecaseră cerul spre seară. Întunericul apăsa parcă pe sufletele oamenilor. Frica domnea la ea acasă. În mahalaua Seculeştilor, lămpile au pâlpâit puţin. La Stan, la Băcanu, Boade şi Boderică, nici ţipenie. În şoaptă, încât abia putu pricepe Anica, Stan i-a zis şi el :
– Femeie, ai grijă ! Poate eu plec. Să văd mâine cum curg apele, şi plec. Să nu cumva să te-nscrii ! Spui că aştepţi să-ţi vină omul ! Ai grijă să închizi bine uşa cu drugul cel mare ! Să pui coasa la nde¬mână şi securea la piciorul patului ! Fă, tu auzi ?
– Aud, omule, aud, dar unde te duci ?
– În pădure, sau văd eu. Plugul şi rariţa o să le bag în podul şopronului, după miezul nopţii. Le acopăr cu paie. Tu nu ştii nimic de ele ! Dacă e timp, desfac şi carul. Măcar roţile, dacă le apuc, şi tot e ceva ! Ai grijă de copil să nu se sperie ! Fata, Petrica, s-a dus la el ?
– S-a dus, omule ! Nu te mai băga ! Vezi ce vremuri !
– Ionică ar trebui să ştie şi el ! Să nu se înscrie ! Mai degrabă l-aş lua cu mine, chiar dacă îmi stă strâmb în inimă. Te repezi tu până la el ?
– O să mă reped. Dumnezeu ştie ce să mai fac şi încotro s-o iau… – i-a răspuns Anica, grijulie.
Noaptea întreagă, Stan a cotrobăit prin curte, prin podul casei şi al şopronului. Forfotă s-a auzit şi la vecinii lui. Dimineaţa au tăcut însă chitic. Ca de obicei, s-au strâns la poartă la Stan. Au venit şi cei din Gura Lupei. a venit chiar şi Cioacă, cel care asculta mai tot timpul din dosul ulucilor şi nu îi păsa de vecini.
– Colonele, fi-ţi-ar burta a dracu, colhozul îţi mănâncă zilele ! – a glumit, totuşi, Băcanu cu moş Mitru. De ştiai că vin timpuri ca astea, mureai de acum un an, când gata-gata să te ia apele la vale ! Măcar nu mai vedeai cum se duce de râpă truda ta de-o viaţă. Ce zici ?
– Mă, nene, nu râdeţi, că nu e de râs ! Înghior¬ţăie maţele-n mine de-acum, când mă gândesc la foametea ce o să vină. Ce mă fac cu copiii ?! Ce le dau să mănânce ? Troscot şi rogoz ? Ziceţi şi dumneavoastră, am eu dreptate, sau ba ? Poate mi o fi luat Dumnezeu minţile şi m-am damblagit !
– Până acum nu, însă nici mult nu mai ai ! Aşa că… ai grijă ce faci ! Dacă ţi-e gândul să te înscrii, înscrie-te la popa ! Prinzi rând în faţă. Mâine, poi¬mâine, cine ştie cât stai până te bagă în groapă !
– Ha, ha… ! Ai dat de dracu, colonele ! – a încercat să facă haz de necaz şi Florea.
– Nu râde, măă ! Dacă el moare, ăla moare, trebuie să facă şi părintele o rânduială ! Asta însă n ar fi nimic ! Ce te faci cu groapa ? De unde bucata de pământ pentru ea, dacă îl iau ăştia ?! Crezi că se ndură cu una cu două să-ţi dea ?
– Doamne, aşa o fi ? – a întrebat, speriat, moş Mitru.
– Să nu-mi ziceţi mie pe nume ! – a întărit Boade.
– Şi dacă îţi vor da, trebuie să ai parale ! – a continuat Băcanu. Crezi că mai merge aşa ? Mori, te pun în car, pe urmă te plânge muierea până te bagă n pământ. Ehe, o să se mire cum să scape dracu mai repede de tine ! De pomană, nici pome¬neală ! Păi, da, că pomana se face şi ea cu colivă ! Pentru colivă trebuie grâu, iar grâu de unde, bă, cap sec, dacă n-ai pământ ? Plouă cu grâu ? Dacă nu vrei să rabzi pe lumea cealaltă, bagă-n tine acum, dar cu grijă, să nu crăpi !
– Mai ştiu eu pe unul care a pleznit. Pe front, la Cotul Donului ! A răbdat vreo trei săptămâni până să cadă prizonier. După aceea, mort de foame, l au dus ruşii să muncească la o moară. A mâncat acolo grâu. Dimineaţa, l-au găsit crăpat – le-a povestit Stan, îngândurat.
– Mă, nene, cum o fi o fi, numai să mori cu lumânare ca tot creştinul, să îţi pună o cruce cio¬plită la cap. Să te găsească ai tăi din neam, mai târziu – şi-a dat cu părerea şi a povăţuit Tuiu, abia acum trezit din băutură.
– Cruce zici ? – a întrebat Băcanu. Din ce, mă ? Din nuiele împletite, poate ! Că lemn, de unde ? De unde, dacă n-ai pădure ? Colonele, după câte se vede n-ai de ales ! Fă-ţi rost de o lumânare şi roagă te să mori. Poate te-aude Ăl de Sus şi te iartă mai uşor.
– Mă, mai e o scăpare ! Poate crapă Cercelaru, iar cu ăia de-au venit, vom mai vedea !
– Vedem pe dracu, nene ! Ce să mai vedem, că uite ce auzii ! Al lui Petrică, ăla de stă pe coastă la Naniescu, îmi zise că astă-noapte i-au băgat mili¬ţienii în dubă şi i-au dus tocmai la Dunăre. I au despuiat de haine şi după aceea le-au zis :
„Bă, v-a luat mama dracu ! Vă înscrieţi, ori aci pieriţi cu toţii ?!“ Ce să facă, săracii ?! Tremurau ca varga. Cei care au ştiut carte au iscălit, ceilalţi au pus degetul. Aşa că… una e socoteala de-acasă, alta e aia din târg.
Vestea adusă de Ciocea i-a cătrănit pe toţi deodată.
– Am încurcat-o, fraţilor ! – s-a plâns şi Cioacă. Dacă vouă vă iau pământul, eu din ce mai trăiesc ? V-o spun pe-a dreaptă ! De la voi mai furam şi eu câte un sac de drugi. Pământ, doar ştiţi, n-am decât ce e în curte şi ăla din spatele casei. Măcar pe ăsta să-l păzesc. Tocmai acum o să scot puşca. Aia adusă după front. Să se apropie unul de mine, că ciur îl fac !
Unul câte unul, s-au împrăştiat. Au rămas Stan, Florea şi Băcanu.
– Ce ne facem, Stane ? – au întrebat cei doi.
– Eu, unul, plec. Intru în pădurea Glăvanului. N au decât să mă caute până le-or albi ochii.
– Bine zici ! Ia-o înainte, că te-ajungem ! Ptiu, fire ar mama lor a dracu de borfaşi ! Ne hăituiesc ca pe lupi.
– Eh, n-om scăpa noi ?!…
Cioacă, cum a ajuns acasă, a dat la o parte capacul de pe cheile fântânii părăsite din faţa casei. A scos din adâncurile ei husa în care avea învelită puşca. A şters-o cu gaz şi câlţi de cânepă până ce ţeava a lucit în razele soarelui. Cartuşe avea într o ladă îngropată în oborul vitelor, unde mai ţinea două amărâte de capre. A dezgropat lada, a încărcat arma şi s-a convins că funcţionează trăgând un foc peste coasta din spatele casei. S-a aşezat apoi pe treptele scării, în portiţa pridvorului, la pândă.
N-au decât să vină ! Ori ei pe mine, ori eu pe ei ! De-aici nu mă mişc ! Să vedem care pe care ! – şi-a zis.
Şi-a aprins apoi o ţigară, a tras căciula mai spre ceafă şi a privit, cu grijă, în toate părţile. De câte ori se nimerea să treacă careva la deal sau la vale, tre¬sărea, iar degetul îi tremura pe trăgaciul puştii.
În timp ce Cioacă îşi apăra mai mult amarul zilelor, Stan îşi ascuţise barda şi îşi pregătise traista cu mâncare. Era gata de drum. A mai dat o dată ocol pe sub şopru şi a făcut semn peste gard, lui Băcanu. Cu barda la brâu şi furca-n spinare, a sărit pârleazul. Anica l-a urmărit înfrigurată.
– Mă, omule, pleci şi mă laşi ! Eu ce mă fac singură ?
– Faci cum ţi-am zis ! Pe la miezul nopţii, mă întorc. Între timp, află ce se mai zvoneşte prin sat şi nu cumva să te înscrii !
Pe coastă la Vladia, l-au ajuns din urmă Băcanu şi Florea. Dinspre Comorâcea, venea şi gineri-său.
– Staţi, mă, să mai odihnim sub tufele astea ! Altă treabă, deocamdată, nu prea mai e !
Florea a scos din traistă o sticlă cu rachiu. A tras câteva înghiţituri.
– Să dea Dumnezeu să scăpăm, dar nu cred. Ăştia ne caută şi-n gaură de şarpe ! Dacă nu ne găsesc, ne aşteaptă, că doar asta le e meseria ! Pe când noi… Uite primăvara, soarele ! Ziua s-a mărit, zăpada s-a dus, se zvântă pământul şi trebuie să începem munca la câmp. Să arăm şi să semănăm ceva în brazdă – le-a zis descumpănit, celorlalţi şi le a întins sticla.
– Mă, de-acasă te iau ăştia ca din oală ! Eu ştiu ?! Încercarea moarte n-are ! Dacă o fi şi-o fi, arăm noi şi noaptea , cu felinarul în mână, numai să avem ce !
Spre prânz, cerul s-a înseninat. Soarele de pri¬măvară era singura lor mângâiere.
Pe faţa Glăvanului, pârâiaşe parcă şuşoteau în mersul lor spre matca din vale. Sub un mal, unde frunza era uscată, Stan a stabilit locul pentru covercă. Din crengi au înjghebat un adăpost pe care l-au acoperit cu muşchi de copac. După ce au mâncat, au amorţit acolo până seara, când răceala nopţii a început să îi străpungă. Au adunat lemne şi buturugi uscate pentru foc. În jurul jarului, au vor¬bit şi şi-au adus aminte de toate necazurile. Spre miezul nopţii, luna plină le-a fost călăuză înapoi, spre sat ! Au păşit pe lângă grădini, ca nişte pisici, să nu îi simtă câinii. Ajuns acasă, Stan a bătut în ochiul geamului.
– Anico, fă muiere !
– EI, Doamne, ce timpuri or mai fi şi astea ? a bombănit femeia până să deschidă uşa zăvorâtă.
Stan a intrat în încăpere.
– Ce se aude prin sat ? S-au potolit ăia, sau nu ?
– Da de unde, omule ! Aud că au început să strângă plugurile, carele, grapele. Iau boii şi vitele. Iau tot ce găsesc ! Le duc sub coastă la Ţiganu. Se face acolo obor mare şi loc pentru toate. Vai de noi ! Am apucat vremuri grele !
– Oamenii ce zic ?
– Tac. Poţi scoate o vorbă cu atâţia jandarmi ? Îţi rup oasele şi rămâi schilodit. Nu iartă pe nimeni, nici măcar pe ai lor. Vorbesc unii că Mardale şi Bârzoi, perceptorul, ar fi duşi la puşcărie ! N au vrut să dea pământul. Alţii spun că sunt deja în ceruri. Cine ştie ? Lumea fuge care încotro. De¬geaba ! Cum nu vrei, cum găsesc să te strângă cu uşa. Dau copiii afară din şcoli. Pe-al lui Gulică l-au bătut până l-au înviat cu apă. Acum îi ţine femeia lumânările. Mare lucru dacă scapă ! Şi de înscris tot se înscrie ! Eu zic să vă potoliţi ! Când se întunecă, mă prinde o frică, de crapă fierea în mine !
– Vezi-ţi de treabă, femeie ! Au venit ele neca¬zuri mari ! Războiul, ştii doar ! A trecut. Trebuie să treacă şi astea cumva. Toate trec.
– Cum crezi ! Eu una, vreau să mor de moarte bună şi mai ales întreagă. Să nu umblu pocită pe lumea cealaltă. Mitru, „colonelu’“ a damblagit. I a luat Dumnezeu sau ăl din baltă minţile. Acum se învârte în drum, în Gura Lupii, ca oaia căpiată. Vorbeşte de unul singur.
„Bă, nene, când mă gândesc că dacă ar fi trecut, într-o zi, Dunărea pe aici, pe vale… Ce mai trebu¬şoară făceam eu… !“ – Iar când vede pe careva, chiar cunoscut, întreabă : „Auzi, mă neică, dar dumneata de-al cui eşti ?“
„Al lui cutare“ – îi răspunde omul.
„Palavre… ! Ai murit pe toamna trecută ! Te pomeneşti că te-ai fi făcut moroi ! Şi-acum umbli. Păi, dacă e aşa, vino să te pup, mânca-ţi-aş coadele tale ! De când aşteptam eu un moroi… ! Să mă înscriu cu el la colectiv. Singur, nu prea am curaj.“
Mai spre prânz, moş Mitru pufăia tutun. Tră¬sese ce trăsese din el şi băgase ţigara aprinsă în buzunar. Noroc cu Lina Iui Buturoagă că văzuse cum iese fum din haină şi îi aruncase o găleată cu apă în cap. Altfel, ardea de viu !
„Ce ţi-e, fă, turbato ?“ – i-a zis femeii. „Abia mă încălzisem şi eu ! Mi-a intrat frigul în oase, şi tu ?! Zii şi dumneata, ăsta se mai face om ? Pământul îl mai vindecă !“
– Alţii mai sunt pe mahala ? – a întrebat Stan, uimit.
– Ar mai fi Cioacă şi Tuiu. Primul păzeşte ulu¬cile cu puşca la subsuoară. Şi ăsta vede numai miliţieni în faţa ochilor… Tuiu zace mort de beat. Povestea nevastă-sa când s-a dus să-i descânte de deochi, că a scos drojdia de pe fundul butoiului şi a mâncat-o cu lingura. Turcu, Tingirică şi Ciocea apucaseră în deal, spre Negoiu. Noi, femeile, ce mai suntem !
Stan a ascultat ca înfrigurat. Spre dimineaţă, a pornit din nou la drum, cu ceilalţi. Răsăritul soarelui l-a găsit lângă vreascurile aprinse în faţa colibei din pădure.
– Mă, băiete, parcă am fi blestemaţi !
Razele soarelui gâdilau nările păroase ale lui Cioacă. Nu închisese ochii de două zile. Ca să îşi dezmorţească oasele, Cioacă a făcut obişnuita plim¬bare până în fundul curţii. S-a uitat peste tot, apoi s a întors în prispa casei. S-a aşezat. La întoarcere, a uitat însă portiţa deschisă de la gardul ce desparte oborul caprelor de grădina cu pomi. Căldura l-a moleşit. Încetul cu încetul, l-a furat somnul şi a aţipit. Între timp, cornutele s-au simţit libere. au ieşit şi s-au desfătat în voie cu rămurele înmugurite din câţiva pomi. Şi-ar fi făcut poftele din plin dacă nu trecea pe drum femeia lui Vărzaru şi îşi arunca ochii peste gard, spre Cioacă. Când ea l-a văzut căzut pe o parte, a crezut că e mort.
„Au…, Doamne, iartă-mă ! Ce să fac ? Să-i pun măcar o lumânare !“
Când a intrat în curte la Cioacă, ea a ţipat cum se ţipă pe omul mort. Cioacă s-a trezit.
– Bată-te să te bată necuratul ! Numai sperii lumea ! – i-a zis ea, suflând în lumânare.
– Ce ţi-e, fă ? Ai damblagit şi tu ? – s-a răstit el. Femeia a plecat. Cioacă s-a dezmeticit şi a văzut caprele căţărate pe pomi. Deodată a înjurat ca turbatul de toţi sfinţii şi Dumnezeii.
„Se apropie sfârşitul ! Dacă-i aşa, apoi sfârşit să fie ! Nimic să nu rămână în urma mea !“ – şi-a zis în timp ce a lăsat puşca rezemată de scară şi a căşunat pe animale. A prins una dintre capre. A răsucit-o cu capul într-o gaură de gard, unde lipsea o ulucă. Cu ferăstrăul, încet, doar n-avea nici o grabă, a început să taie gâtul animalului. Behăia capra, săraca, în timp ce-i sărea sângele din ceafă, încât a adunat toate femeile din jur.
– Iart-o, mă, blestematule ! În fundul iadului o s-ajungi !
Orice rugăminte a lor a fost zadarnică. În cele din urmă, behăitul rămase numai un hârâit de bere¬gată şi, sărmana capră s-a zbătut înfiptă cu picioa¬rele în pământ. Când au văzut cei adunaţi ce are de gând cu a doua, o ieduţă prică, şi-au făcut cruce. Au scuipat şi au plecat spre casă.
– Ăsta e drac curat ! Coarnele îi lipsesc ! – au trăncănit ele.
Cioacă însă îşi vedea de ale lui. Înfuriat, cu un cleşte de cuie, i-a scos, unul câte unul, toţi dinţii caprei. După ce a scăpat din chinuri, stătea cu ure¬chile pleoştite. Îi curgeau balele deasupra jgheabului în care Cioacă îi punea drugi de porumb necurăţat.
– Ia, ia de jupoaie, fire-a dracu de împeliţată ! Acum să te văd !
În câteva zile, capra rămăsese numai pielea şi oasele.
Dacă-mi trăieşte până după Paşti, fac bani, nu glumă, pe ea ! O duc în bâlci, podoabă ! Să vadă lumea pe dracu ! – râdea, în el, Cioacă.
Vestea s-a dus în tot satul. A auzit şi cei de la primărie. Curioşi, ar fi vrut să-l cunoască pe Cioacă. Şeful celor cu colectivizarea chiar dorea să-l facă activist.
– De unul cu curaj ca ăsta am eu nevoie ! Numai doi, trei, din sat dacă mi-i pune pe scaun şi le scoate dinţii, altceva nici că mai trebuie să fac ! Ar da lumea buzna la înscriere în colectiv ! – le a spus celor din primărie şi a vrut să se ducă personal până la Cioacă, dar l-a oprit Cercelaru.
– Tovarăşe, ascultă-mă pe mine ! Ăsta e un hodorog bătrân şi nebun. Nu face două parale. Aud că îi curg balele de când l-a zgâriat o mâţă. Poate o fi turbat ?! Dracu să-l ia ! Mai bine !
– Turbat zici ? Atunci lasă-l dracului cu turbarea lui cu tot ! Cum facem să-l înscriem ? Poate să aibă el râie căprească, lepră, de colectiv nu scapă !
Nicolae Bălașa *
* *
