„Domnule Eugen Ionescu”, a fost întrebat într-un interviu, „care e cea mai mare durere a dumneavoastră”? „Cea mai mare durere e că soția mea și fetița mea vor muri într-o zi”. Am început acest subcapitol cu acest citat din emisiunea Profesioniștii, realizată de către Eugenia Vodă, la TVR, în primul rând pentru a arăta înălțimea, statutul, noblețea sufletească spre care trebuie să tindem în asceza noastră, ca oameni iubitori de oameni, în al doilea rând pentru a repune în scenă ideea conform căreia, omul conștient de sine, chiar și prin simpla sa prezență în lume, este preocupat de moarte, de cele mai multe ori, în aceeași măsură în care este preocupat de viață. Altfel spus, atunci când uiți că ești muritor, abia atunci cotești spre cărarea disperării.Noi, pământenii, ca locuitori vremelnici ai acestei planete, în marea noastră majoritate ne temem de moarte sau cel puțin regretăm despărțirea de această lume. Felul în care ne raportăm la plecarea din ea ține, în mare măsură, de structura spirituală sub a cărei palmă ne naștem. Deși pe undeva mă repet, reamitesc faptul că dacă ne-am născut sub cupola creștinismului, după „trecerea la cele veșnice”, ne așteaptă „învierea de apoi și viața veșnică”, dacă ne-am naște sub cupola hinduismului, undeva pe valea Indului, în India sau în alte țări ce au împărtășit această credință, după mai multe cicluri de purificare, aici, în această lume, am deveni sine din sinele suprem, adică ne-am contopi cu zeul Brahman etc. În lumea modernă, lume în care s-ar părea că tradițiile, încet, încet, tind spre dispariție, promisiunile tuturor cultelor religioase, cu excepția celor radicale, sunt din ce în ce mai puțin luate în seamă. Locul lor este preluat de tot ce pune pe masă, în special, fizica cuantică, în general, știința ca ansamblu al tuturor cercetărilor. La mijloc, între legătura firavă, de tip tradițional și cea nouă, etalată de către știință, îndoiala, apoi durerea, chinul și, desigur, plictisul în a tot aștepta vremurile bune, făgăduite omului. Lipsa de încredere își are rădăcinile în el, în om, stă în firea sa, ține de instinctul de conservare, un fel de precauție în cunoaștere, însă ștergerea încrederii de pe chipul oricărei ființe ține, pe de o parte, de biserică, instituție ca oricare alta, pe de altă parte, de structurile social politice ce nu mai pot furniza speranță și încredere. Când politicul oferă doar amăgiri și minciună, disprețul și ura fierb până și la cel mai neînsemnat colț de stradă. Odată ajuns cuțitul la os, anarhia își spune cuvântul. În astfel de situații, omul, în disperarea sa, irațional, preferă moartea în locul vieții. Urmează revolte, războaie civile, într-un cuvânt, dezumanizare. Părăsit, într-o lume potrivnică „omul devine lup împotriva omului”. În varianta pesimistă, atunci când înțelepciunea nu mai există, când comunicarea și înțelegerea este înlocuită de amenințare, războaie între națiuni, de-aiurea și artificial învrăjbite, sunt inevitabile. Iresponsabilitatea celor ce conduc popoarele depășește oricare limită. Peste omenire, haosul, iar ieșirea omului din lume și din propria-i istorie, mizerabilă și absolut nefirească.
Scos din turmă, fiecare pleacă în felul său, de cele mai multe ori neîmplinit, regretând și cu conștiința pătată. Puțini sunt cei împăcați cu viața și cu semenii. Apoi teama de necunoscut ne agață de orice. Exceptând cazurile patologice, doar suferința prelungită și chinurile îndurate îi fac pe oameni să-și piardă sensul vieții. În astfel de situații nu poate fi vorba de sinucidere, ci pur și simplu de singura formă de a se „salva” din cruzimile unei vieți, în care, de cele mai multe ori, te aruncă structurile social -politice, prin activiștii plesniți de duhoarea obedienței.
Ani la rând, în preajma mea s-au mișcat oameni, fiecare cu forma sa de a fi și de a se mișca în lume. Unul dintre ei mi-a atras atenția. În tinerețe, el, Ionele al Ioanei lui Ionele, un bărbat chipeș, ce plesnea de sănătate. Ca oricare om din timpurile sale, și-a făcut o casă, apoi o familie, într-un cuvânt, a intrat în rândul lumii. Prin anii `60, când activiștii ciumei din răsărit, băteau toba cu scoaterea țăranului român din matca sa, la mezat, cu colectivizarea, pentru a nu-și pierde pogoanele de pământ, de pădure, de fânețuri și animalele, sursă a existenței lui și a familiei sale, a fugit în munți, împreună cu alți săteni. Potera securistă după el, până la Petroșani. Acolo l-au priponit. Opt luni mai târziu i-au dat ca singură șansă de revenire în lume, munca prin reeducarea în fundul unei mine din care, în cel mai rudimentar mod, se scotea cărbune. La intrarea în „șut”/schimb, grija orânduirii pentru binele omului: o zeamă lungă, un colț de pâine neagră și, pentru amorțit conștiința, o cană cu rom, un fel de amestec de alcool industrial, coloranți și zahăr ars. La ieșirea din tură, pentru a pune pe roate viciile și dependența individului, un pachet de tutun ordinar și încă o cană cu băutura minune, băutură ce, pentru neghiobii vremurilor, reprezenta primul pas spre cele mai înalte culmi ale societății multilateral dezvoltate. După câțiva ani, în urma unui accident în galeriile subterane, accident de care se făceau vinovați tocmai neghiobii, idioți ai regimului, pentru a nu exista ca martor, l-au mutat, la sute de kilometri, pe un șantier al unei termocentrale. Deși nu era calificat, l-au specializat peste noapte în construcția coșurilor de fum. La peste 80-100 de metri spre cer, de pe o platformă de nimeni garantată, puteai muri în cădere, până să atingi pământul, iar de vină era vântul. Dincolo de vânt, desigur, cana cu rom își cerea de-acum ea dreptul. Dacă nu aveai ce mânca dimineața sau seara, nu crăpa pământul, însă dacă lipsea romul, același pâmânt se aprindea. Cu tutunul, același blestem.
Ani buni la rând, cu o hârtie falsă în buzunar, hârtie fără de care oricare analfabet pe post de șef de echipă, parte a sistemului, te putea trece la târnăcop și lopată, a tot fost șantajat să tot construiască coșuri de fum pentru termocentrale sau combinate chimice, să tot urce pe fel și fel de platforme, la zeci de metri deasupra pământului, fără a ști dacă se va mai întoarce întreg de acolo.
Cum ulciorul nu merge de multe ori la apă și într-o zi plesnește, în același fel și cu Ionele. La numai 33-34 de ani, într-una din zilele fierbinți de vară, la sfârșitul programului de lucru, lângă stresul zilnic provocat de frica cu care trăia zi de zi, a adăugat un „duș” rece, făcut la o pompă de pe strada din preajma locului de muncă, și două beri cumpărate de la o dugheană. La doar câțiva pași, un preinfarct și o insuficiență respiratorie a dat cu el de pământ. A ajuns la spital, iar acolo, ca în mai toate vremurile din România, lipsea una, alta, lipseau cam toate, cu excepția indicațiilor de partid, indicații conform cărora poporul român, deși lipsit de orice perspectivă, trebuia să fie sănătos tun. Forțat de împrejurări, Ionele s-a întors la muncă. Două săptămâni mai târziu, când încă nu apucase să urce pe platforma coșului de fum, a făcut înfarct. A avut noroc! După intervenții și alte intervenții, o salvare l-a dus la un spital din București. Greu de explicat cum a scăpat cu viață, însă un an mai târziu, Ionele, cunoștința mea, s-a pensionat.
Statul, indiferent de forma sa politică și indiferent cât de bogat ar fi, atunci când te vrea doar forță de muncă productivă, cu un oarecare grad de libertate în mișcare, are toate mecanismele financiare cu ajutorul cărora te face să trăiești de pe o zi pe alta. Prin astfel de timpuri au trecut toate popoarele lumii, inclusiv poporul român, popor furnizor doar de generații de sacrificiu. Generații după generații! Ideea unui viitor luminos a fost momeala vremurilor. Personajul meu, ca de altfel noi toți, am mușcat din ea. De ce? E o altă discuție. Amintesc doar că, în această perioadă, intelectuali (cu pretenții mai târziu, chiar și azi, după 30 de ani de la schimbarea regimului), cântau ode partidului și conducătorului iubit, pentru un post de vază la universitate și o vilă, casă naționalizată, la bulevard.
Om în toată puterea cuvântului, cu responsabilitatea întreținerii familiei sale, fără resurse financiare, odată ce s-a pus, cât de cât pe picioare, s-a întors la lucru. Drămuitorii vremurilor nu l-au mai urcat pe un coș de fum, ci pe o macara turn cu o comandă electrică dintr-o cabină la doar doi metri deasupra pământului. Ionele părea împăcat cu sine, mai ales că, din șase în șase luni, putea merge când la Buziaș, când la Vatra Dornei, să-și trateze și să-și protejeze inima. După o scurtă perioadă de timp, la locul de muncă se comporta ca și când nu i se întâmplase niciodată ceva. Anturajul, dependența de tutun și alcool au reapărut, iar stresul s-a strecurat din nou în toată fiziologia sa. În una din perioadele de recuperare, în Bucovina, la Vatra Dornei, i-a apărut, pe gamba piciorului drept o ulcerație. Până să ajungă din nou acasă, la unul din spitalele regionale, ulcerația s-a mărit și a devenit dureroasă. Trombi îi blocaseră circulația sângelui în zona respectivă a piciorului. Fără să vrea, a ajuns iarăși la mâna medicilor. De data aceasta, șansa nu i-a mai surâs. Flocea, medic chirurg, un arogant și un nepriceput, ce doar terminase pe undeva, prin țară, la nu știu ce spital, rezidențiatul, i-a făcut „o circumvolațiune”, în ideea de a face ulterior curățirii zonei, un transplant de piele. Neatent și fără îndemânarea necesară, din punctul meu de vedere, dintr-o culpă evidentă, i-a secționat artera piciorului. Pănă să cauterizeze vasele de sânge, aproape instantaneu, pacientului i s-au înnegrit degetele de la piciorul bolnav. Desigur, i le-au amputat, dar fără rezultate. Cangrena s-a ridicat pe picior în sus, de la o lună la alta și tot cam la aceeași perioadă, specialistul în ciuntit și despicat oameni, un fel de criminal autorizat, i-a amputat din picior până ce a ajuns aproape de șold. Suferința lui Ionele trecuse cu mult de limitele suportabile ale unui om normal. Timp de aproape doi ani și jumătate, ridicat pe brațe și așezat pe tărgile unor salvări ponosite, cunoștința mea a făcut drumul dus-întors casă-spital. Când rana de la șold aproape că se închisese, ani la rând chinuită de gânduri și de lipsuri, în urma unui accident vascular cranian, soția i-a murit. Din acel moment Ionele și-a pierdut definitiv sensul vieții. În momente de luciditate, deși suficient de rațional, nu mai înțelegea nici de ce a fost adus în lume, de ce a fost născut, nici de ce a trăit și nici de ce nu i se sfârșește chinul. Nu mai putea înțelege rostul lumii.
Câteva luni mai târziu, alți câțiva trombi au blocat circulația în piciorul celălalt. Chinul, mai ales la nivel mental, a revenit. S-a mai dus pănă la spital doar cât să asculte vorbele unui alt medic chirurg, atunci de gardă: „trebuie să te operăm”. „Nu, domnule doctor, încerc și în altă parte” – a fost răspunsul său categoric.
Târându-se ca un câine, ce voia să moară departe de ochii stăpânului, a ajuns la un prim telefon din urgența spitalului. M-a sunat pe mine și m-a rugat să îl duc acasă. Mi-a arătat o anume sumă de bani, semn că mă plătește. Înainte de a părăsi orașul, am mers la magazinul de pompe funebre. Acolo, și-a ales, apoi a probat un cosciug. L-a achitat și s-a înțeles cu vînzătorul să îl ridice a doua zi. Următorul popas a fost la un magazin de haine. L-am însoțit peste tot. Și-a cumpărat chiloți, cămașă, ciorapi, cravată, un costum și o pălărie. Într-un cuvânt, „hainele de moarte”. Ultimul popas a fost la el acasă. Acolo mi-a dat toți banii ce îi mai rămăseseră. „Din ăștia oprești și tu pentru binele ce mi l-ai făcut, iar cu restul mă duceți la groapă. Plătești doar groparii și preotul. Aprindeți și voi, după datină, vreo lumânare, două. Restul nu mă interesează.” – mi-a zis și parcă extenuat de un drum lung, s-a întins pe pat. Părea mai liniștit ca oricând. Două zile mi-a povestit întreaga lui viață, din care, în parte, am spicuit anterior, apoi a tăcut. Nu s-a văietat de nimic. Nu mi-am dat seama dacă îl mai durea ceva. Respira și atât. O săptămână mai târziu, ne-a părăsit. Înainte de a-i ieși sufletul, parcă a vrut să îmi spună ceva despre această lume, însă nu a mai putut. Ce voia să îmi spună?! Nu știu!…
Doamne, – se „ridică” Eugen Ionescu împotriva lui Dumnezeu – „ai făcut rău, ai construit-o rău viața, nu trebuia să începi cu nașterea, trebuia să începi cu moartea. Dumneata mă faci, dumneata mă faci sănătos, mă faci frumos și începi să mă demolezi!…”
O avea dreptate Eugen Ionescu, n-o avea?!…
Nicolae Bălașa
