Din capitolele anterioare lăsam să se înțeleagă faptul că viața este un efort continuu, o permanentă încercare peste care omul, de când este om pe fața pământului, a trebuit să treacă. Nu mori imediat venirii tale în lume, nu ai decât să trăiești! Pentru asta, stai de vorbă cu moartea, te tânguiești cu ea, iar la un adică, îi mai dai și peste bot. În cele din urmă, devii înțelept, cazi la pace și dai Cezarului ce e al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, când uiți de moarte , ești un om pierdut. În acest sens, pentru om, păstrarea sensului existențial este o necesitate și nu un moft. Alături omului, marile religii ale lumii au proclamat, drept sprijin, un fel de garanție a sacrificiului său, fie învierea de apoi, fie reîncarnarea etc. În acest context, și sensul existențial, și învierea sau încarnarea sunt, cum am spus, pe de o parte, puntea între venirea și plecarea noastră din lume, punte pe care trebuie să rămânem în echilibru, pe de altă parte, momeala, sâmbure de speranță a desăvârșirii noastre întru` prototip mai puțin cunoscut nouă. De exemplu, hindușii de pe Valea Gangelui, chiar dacă văd reîncarnarea ca pe o pedeapsă, totuși, revin în lume, se reîncarnează și iar se reîncarnează până ce redevin crâmpee de lumină din lumina supremă. În acest sens, morala și trăirea lor în moralitate, spre purificare, este scopul suprem al vieții. Sub cupola creștinismului, cu aproape aceleași mijloace, poți aspira, prin iubire, la viața veșnică, într` Dumnezeu, astăzi hulit cu peste de măsură. Partea practică a religiei, pentru oricare comunitate sau popor, stă în asigurarea, fără prea mari costuri, a păcii și a unei anume ordini sociale. Partea bună, ce izvorăște tot din religie și mai ales din legile morale ale sale, stăruie la nivelul devenirii spirituale, ce înseamnă, în primul rând, recunoașterea imperfecțiunii noastre, în genere, a omului contingent. În măsura în care nu avem revelația sau nu suntem inspirați, intuim că există un Adevăr absolut, adevăr spre care tindem, chiar dacă omenirea, până acum, nu a avut acces. Cu toate acestea, marea sa utilitate stă tocmai în puterea de a ne raporta la El, etapizând emergența. Pentru Țuțea, Adevărul suprem este Dumnezeu și se poate afla doar din Biblie, nu din știință. „…dacă scoți Biblia din Europa, atunci Schakespeare devine un glumeț tragic” (…) „Schakespeare pe lângă biblie, eu demonstrez asta și la Sorbona, e scriitor de Găiești” (…) Fără Biblie, europenii, chiar și laureații premiului Nobel, dormeau în crăci. Știința și filosofia greacă sunt foarte folositoare, dar nu sunt mântuitoare”. Personal, nu spun că acest Socrate al românilor ar avea dreptate 100%, nu vreau să supăr, însă nu întâmplător în paginile anterioare și în alte scrieri ale mele, aminteam spusele sale: „puneți-l pe Dumnezeu în capul mesei și lucrurile capătă sens”. Afirmam aceste cuvinte, cu suficientă convingere, câtă vreme, pe lângă gânditorul român, Thales din Milet, om de știință și mare filosof în Grecia Antică, proclama, cu aproximativ 500 de ani înainte de Cristos, existența unui singur principiu al tuturor lucrurilor, în înțelegerea lor. Revenind la emergență, la „curgerea” permanentă, sugerată de Heraclit și pomenită de noi în capitolul anterior, cu graba specifică omului modern, putem trage concluzia confom căreia și știința, și toate cele ce sunt pe fața pământului, sunt curgere. Particularizând, am spune că și știința atranscede, uitând de faptul că în urma experimentului științific, obținem, de obicei, ce ne-am propus, adică o nouă cunoaștere, pe care, urmare a unei sinteze, o adăugăm, de fiecare dată, cunoașterii deja existente. Altfel spus, știința ar putea fi transcendentală, la fel ca și metafizica, chiar obiectele experimentate, sunt total diferite.
Pe de altă parte, se poate observa cu ochiul liber că timpul, (prin raportare la ceva, altfel devine noțiune goală de conținut) și el curgere, distrugere. Munții se tocesc, râurile seacă sau își schimbă cursul… Chiar și piramidele din Egipt, a căror construcție rămâne o enigmă, se modifică. Mai convingător, în natura, oarecum oarbă, firul de iarbă încolțește, bucură sau se bucură pe el însuși de verdele crud, se înalță, crește și rodește, apoi se usucă și dispare în pâmântul din care s-a ridicat spre cer. Totul, spre a răsări din nou. Într-o astfel de situație, curgerea în sensul pozitiv al cunoașterii științifice, devine ardere, trecere prin foc, spre aceeași devenire. În această situație, dincolo de toate teoriile adevărului, teorii pe care le-am trecut în revistă în dezbateri anterioare, ne întrebăm care este adevărul, din perspectiva contrucției anterioare?
După adevărul (de) corespondență, pus în evidență de pe vremea lui Aristotel și a lui Platon, insuficient chiar și în timpul lor, atunci când dispare „corespondența”, (ca să înțelegem ce e aceea corespondență, luăm un exemplu simplu: „Țarul Rusiei era un om sociabil” Nu putem declara ca adevărată propoziția anterioară, câtă vreme nu o putem demonstra. Or demonstrația ține de „corespondență”, de țar, care nu mai există), pentru depășirea limitelor, dar și pentru a-și puncta vremurile, gânditorii Evului Mediu au emis teoria adevărului dublu: adevărul după credință și adevărul după rațiune. Doar într-o astfel de situație se putea redeschide calea spre filosofie, aflată, ca și acum, într-un fel de criză, însă, în același mod s-a deschis și drumul spre marea bălmăjeală. Adevăruri peste adevăruri, peste ele alte adevăruri, încât, mai nou, s-a ajuns la a decreta drept adevăr, pentru un fel de gură – cască, adevăr suprem, coerența în exprimare, coerență care, nu de puține ori, este goală de conținut. Probabil de aici și ironia contemporană, uneori necesară pentru a ieși din încurcături: „babele evlavioase merg spre absolut rugându-se, filosofii trăncăne silogisme și nu ajung nicăieri”.
În virtutea afirmației lui Blaga, afirmație conform căreia, „omul ar fi cea mai urâtă ființă din univers, pentru că veșnic tinde să devină”, printr-un fel de întoarcere la noi, devenirea, invocată anterior, poate da frumusețe omului sincer atunci când, trăind în demnitate, este, evident, și el demn. Paradoxal însă, demnitatea, în sensul nobil al cuvântului, este, în parte, echivalentă orgoliului, dar orgoliului cumpătat, specific oricărui individ ce își dorește identitate. Lăsăm la o parte faptul că și părțile negative capătă uneori mult mai multă admirație decât comportamentele normale sau pozitive. De exemplu, Cioran vorbește, în scrierile sale „Despre admirație”, cât de mult se „apleca” spre un consătean, ce devenise total nepăsător, față de el însuși și față de lumea satului, față de Dumnezeu și lume, în general, din cauza consumului exagerat de alcool. În acest caz, Cioran nu admira raționalitatea, ce ar fi forma manifestă a orgoliului cumpătat, specific omului ce pune preț pe sine și pe munca sa, ci iraționalul ce împinge la autodistrugere. Dar nu doar viciile umane, (consumul de alcool, jocurile de noroc, prostituția, lipsa de măsură, consumul fără noimă, bazat pe împrumut) provoacă distrugere sau autodistrugere. Dacă, demnitatea, nu în sensul de demnitar/demnitate publică, ci în sensul pozitiv, de valoare morală, profesională, atitudine publică, om ce degajă în jurul său iubire și prețuire de semeni, în care își face loc prețuirea de sine, dar, în același timp, și prețuirea de lume spre care, prin ardere interioară, trimitem lumină, în sens negativ, în cea mai de jos treaptă a orgoliului stă trufia, și ea înfrățită cu răutatea, prostia, egoismul și ignoranța. Trufia, ca orgoliu nemăsurat, încolțește în sufletele întunecate, de joasă speță, observabilă, așa cum am mai spus, printr-un sindrom de supraevaluare la vedere, urmat de pretenții care mai de care. Expresiile lingvistice de forma: „dacă nu eram eu să vă împing de la spate…” sau „fără mine nu existați…” etc., de pe buzele oricărui trufaș, pun în evidență nu profesionalismul și dăruirea, ci întunericul în care se zbate sufletul idividului ce crede că i se cuvine totul, oricând, inclusiv iubire, chiar și în condițiile în care este incapabil de a dărui așa ceva. Dacă orgoliul exagerat dezumanizează, odată ajuns la stadiul de trufie, degenerează, împinge ființa umană spre o tristețe patologică sau spre un anume sindrom neurovegetativ cu pusee schizoidale. Deficiențele de comportament dau în clocot, iar bipolarismul este și el pe etajeră, în așteptare.
Într-o relație de dragoste adevărată, în care nu stă ascuns, undeva, la mijloc, interesul, orgoliile partenerilor, într-o primă fază, stârnesc căutarea și mențin pasiunea unuia pentru celălalt. În momentul în care, orgoliul unuia din parteneri tinde spre preamărire, apare din partea unuia umilința și indiferența exprimată, cum am mai spus, prin cuvinte de forma: „și care e problema ta?…”. În aceste condiții, desigur se deschide drumul îndepărtării și înstrăinării partenerilor. Până la ură nu mai este decât un pas..
Întrebarea ce nu poate fi trecută cu vederea țintește desigur cauza. Ce te face să fii trufași? Cum cazi în acest hău întunecat al disperării? Cauzele, personal, le găsesc în structurile genetice (a fi de neam prost!) ce se dezvoltă nestigherit, ulterior venirii în lume, în condițiile unei educații precare, din lipsa de moralitate și lipsa de echilibru, din lipsa unor adevărate repere umane, și, desigur, din lipsa unei culturi și a unei experiențe de viață trăită în adevăr și dreptate. Adevărul ca și cauză a trufiei? Rătăcirea omului, de-a lungul vieții, în „adevăruri” la îndemână, ce convin. Salvarea? Devenirea și redevenirea prin moarte. Nu degeaba tind milioane de hinduși din India să redevină crâmpeie de lumină întoarse în lumina supremă.
Cu alte cuvinte, moartea naturală, ca necesitate în dorință de îndreptare. La mijloc însă, frica ce nu ar trebui să existe, câtă vreme, moartea absolută ar fi doar o „idee ce ar sta la baza smintelii moderne” Ați mai prins curaj? Nu se știe! Aici sub cupola creștinismului, în afara docmelor, în dezbatere și reîncarnarea și viața veșnică! Voi ce ați vrea să rămână?
Nicolae Bălașa
