Face omul ce face, bântuie până dincolo de stele, în ceruri, în ideea de a se ști ceva mai bine și, în ultimă instanță, tot la el, aici, pe pâmânt, între oameni, se întoarce. Neliniști interioare pun stăpânire pe întreaga făptură, câtă vreme istoria sa pare a fi una incompletă, la un mic inventar, cu lipsuri sau șubrezită cu bună știință chiar de ființa umană.
Să nu ști cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți, chiar este o problemă nu doar pentru individ, ci pentru întreaga umanitate. Acum, desigur, nu aș vrea să echivalați spusele anterioare cu negarea creaționismului, a lui Dumnezeu Însuși, pentru că nu despre așa ceva este vorba. Nici nu vreau să credeți că semnele mele de întrebare sunt false probleme. Nu, câtă vreme, eu, ca și alții asemenea, ne dorim claritate și limpezime, atât în faptă, cât și în vorbire. Prin urmare, personal mi-aș dori să știu mai mult, din alte surse de cunoaștere, precum tăblițele sumeriene. Apoi, desigur, pentru înțelegere, aș vrea să intru în lumea acelor mesaje șoptite, la nivelul scrierii cuneiforme, pentru ca, o idee mai târziu, să-mi pot imagina și trăi o altă lume, ce a premers pe aceasta. Pentru că a existat! Însăși Biblia o spune, însă fără acuratețea necesară formării convingerilor la nivelul omului. Prin urmare, ceea ce noi numim Antichitatea omenirii, a avut, la rândul său, o altă antichitate, iar aceea, o alta… În ele, în antichitățile rostogolite, fie în conformitate cu o anume logică, fie de-a valma, omul, în fel și chip, alături, din câte se pare, altor creaturi cerești.
În antichitatea noastră, pe vremea lui Aristotel, „omul, ființă socială, zeu sau fiară”, devine, în viziunea lui Friedrich Nietzsche, o frânghie peste abis, frânghia care leagă bestia de supraom. În secolul trecut, speculând contextual, Blaga spune că: „dacă Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa, nu înseamnă că Dumnezeu este un om în cer, ci că omul este un Dumnezeu pe pământ”. Însă, dacă cineva m-ar întreba pe mine ce este omul, aș fi tentat să răspund, fără a sta pe gânduri, că omul este dracul gol. O idee mai reflexiv și îngăduitor atât cu subsemnatul, cât și cu tot ce este dincolo de mine, ar trebui să pun alături cele două jumătăți, una a binelui, alta a răului, pentru a obține rotundul cel mai rotund, în care, într-un orizont posibil, la limita timpului, Dumnezeu s-ar împăca cu diavolul.
Metaforic vorbind, omul, „vis al unei umbre” sau te miri ce altceva, despre el, despre om, tot atâtea expresii, câți gânditori, artiști, scriitori etc, pe fața pământului! Din perspectiva mea, trei dintre acestea tind spre conceptualizare: omul de tipul nobilului sălbatic, sinteză a amestecului omul bun/rău de la natură și, rău/bun de la societate, sinteză pusă în dezbatere de către Jhon. Locke, Tomas Hobbes și Jean-Jaques Rousseau, omul-supraom, numit și omul cu voință de putere, gândit de către Nietzsche, și omul nou, creionat de Lenin, Buharin, Stalin, în general, omul nou, perspectivă a extremismului de stânga, de tip marxist, neomarxist sau progresist contemporan.
Lăsând la o parte cele trei descrieri, fără a acepta vreuna în mod aparte, să ne imaginăm că omul este bun și de la natură, și de la societate. Cu alte cuvinte, idealizăm omul pentru a vedea ce îl face, totuși, așa cum este, ca realitate îndoielnică. Privind sincer și critic în noi, ne dăm seama că una din marile carențe ale omului, ce îl îndepărtează de la adevărata sa substanță, este minciuna.
Greu de crezut, însă reamintesc faptul că a minți, a nu recunoaște, în primul rând, răul făcut, este cel mai mare păcat în fața lui Dumnezeu și în fața conștiinței proprii. În fața conștiinței, desigur, dacă există! Argument? Unul mai clar și de necontestat, în Biblie,, în capitolul 4, Cain și Abel. Povestea o știți: Cain își ucide fratele, pe Abel, însă Dumnezeu nu-l pedepsește pentru crimă, ci pentru nerecunoașterea ei, adică pentru ascunderea adevărului. „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este Abel, fratele tău”, Iar el a răspuns: „Nu știu” Au, doară eu sunt păzitorul fratelui meu”? (Biblia, cap 4 cu 9). Desigur, a urmat pedeapsa lui Cain, dar și strigătul lui Abel din sângele îmbibat în țărâna pământului, strigăt al primului fratricid din istoria omului din antichitatea noastră, ce se aude și astăzi.
După unii, din păcate, câtă frunză, câtă iarbă, în vremurile de acum, minciuna ar fi forma de a exista, formă de a fi! Nu minți zâmbind cu drag și spor, cu gura până spre urechi, nu ești! Adevărul e că și diavolul a luat și încă mai ia chipul unui înger, înainte de a-ți fura și înrobi sufletul. Și cum altfel decât făcând, chiar și din acel negru spurcat, un spectacol la care cască gura prostimea.
Lăsând la o parte răul personificat, ne întoarcem la noi, mincinoșii, și, orbi dacă am fi, și tot am vedea că după prima minciună, și primul nostru pas spre înstrăinare. A doua și, evident, al doilea pas. Și tot așa, până ce suntem înstrăinați de familie, de casă, de poporul din care facem parte, de lume, de Dumnezeu, suntem înstrăinați până și de cei ce ne sunt, întâmplător, prin preajmă. Ăștia, ultimii, când își dau seama, fug de noi ca dracul de tămâie. Ni se duce vestea. Devenim „specialiștii” în minciunile zilei, în cele din când în când, în minciunile bine ticluite, în ălea ce se spun la răscruci, din patru în patru ani, iar de aici, nici că se poate altfel, specialiștii în minciunile vieții. „Bă, ăsta/asta minte de cum respiră!” Altul: „Minte de îngheață apele până și pe linia ecuatorului.” Interlocutorul său: „Ferească Dumnezeu! Vine sfârșitul!” Tu, o clipă, între inconștient și inconștient: „Ferească, ferească!” – îți zici, ca specialistul ce crede că poate minți chiar și pe dracu. Totuși, speriat, vrei să te întorci de pe drumul pustiit al minciunii. Faci un pas în spate și vrei să revii la tine, la ăla cel de dinainte, când, de bine, de rău, totuși erai. Acum, ioc, niciunde, nimic! În urma ta, minciuni, iar tu, doar urmă a firii tale de a minți. Urmă și nici măcar atât!
Mda, ce să zic? Omul fără sufletul-conștiință, dătător de sens sieși, rătăcit în el și lume, se aseamănă cel mult cu o drigărie care, oricât de angelică ar fi, tot a troacă, tot a hău sfoiegit, sună. Prin el, prin omul fără sufletul-conștiință, de acum, un fel de mediu între și între, minciuna ce nu stăruie pe pânza vremurilor sale. Pe alocuri, nici chiar vremurile. Din asta, și întrebarea lui Cioran: unde om fi fost, Doamne, o mie de ani, în istorie, după retragerea romanilor?”
Cam din aceleași motive și din câte și mai câte, în care mi se tot împiedică sufletul, m-am întrebat cândva și mă tot întreb și eu: „unde suntem, Doamne, când nu suntem”? Evident, niciunde! Să fii undeva măcar, acolo, cât de cât?! Niciunde, nici măcar nimic!
Drama începe când legile nu se respectă, nu de cei mulți, ci de cei ce sunt la vârful statului, la vârful puterii. De ce? Pentru că, în mintea lor, statul și legile ce ar trebui să-l guverneze, sunt ei. Dezastrul se declanșează abia când Constituția, legile organice etc., devin mijloace în a manipula, în a minți la scară națională. În acel moment, statul în care se întâmplă minciuna, devine, evident, „un stat eșuat” ca să citez un mai mare al momentului, iar cei de la vârful său, niște măscărici!
Ca mic exemplu, pentru a fi bine înțeles, acum, înainte de a se striga în stradă, având Legea salarizării unitare, asta făcută de domna Olguta Vasilescu, cine ne-a împiedicat să o aplicăm, în integritatea, litera și spiritul său, la timp? Nimeni! Pacea socială ar fi venit de la sine. Însă, aplicarea ei, în conformitate cu acel calendar prestabilit, ar fi făcut să dispară francul pentru o acadea, pentru o plimbare la șosea, pentru… și pentru…, pentru bunăstarea boșilor din angrenajul căprăriei actuale. E mai simplu de spus: „vom asigura în noua lege a salarizării” ca justificare . Păi cealaltă unde e? Ce are? Mă rog, spune, dar cine te mai ia în seamă?!
Manipulezi, pe românește, minți ca tâlharul la drumul mare, că minciuna este în ultimă instanță, tot tâlhărie, și ceri să-ți fie respectat rangul, demnitatea. Care? Care când bați câmpii ca loaza la colț de dugheană? Pentru cei ce nu știu termenul „loază”, aflați de la mine că el face trimitere la ăla care vorbește și tot vorbește, dar adevăr, ioc! Adică minte, se minte pe el, te minte pe tine, pe unul care tocmai cască gura la lună, minte chiar și pe cel din pântecul mamei sale. Apoi se dă mare, cum că ar ști și ar face, adică ar fi specialist în manipulare. Specialiști în domeniu, nevoie mare! Ticluirea de minciuni și mințitul, în ziua de astăzi, se plătește bine. În plus, minciuna dă notorietate omului nou, progresist, de nădejde, demn de luat în seamă. De curând, însă, aud cum că s-ar finanța și decriptarea minciunii, pe principiul „cui pe cui se scoate”! Oare? Minciuna poate anula o altă minciună?! Sau o altoiește și minciuna existentă devine una și mai mare?! Minți, minți, dar până când, până unde și cât costă? Că de costat, chiar costă!
Oameni buni, credeți-mă, când minți și iar minți, în urma ta, minciuni, iar tu, doar urmă a firii tale de a minți. Urmă și nici măcar atât! Simplu spus, minți, nu ești!
Cât despre omul nou și alte bazaconii progresiste, băgați bine la cap: singurul model demn de urmat este omul cristic, omul după modelul Mântuitorului, care a adus dragostea între oameni, nu vrajba, nu mânia, nu tâlhăriile la drumul mare,nu războaie, Mântuitorul care nu a luat pe Dumnezeu în deșert, adică, nu a mințit o lume, și atunci, în derivă…
Nicolae Bălașa
