Astăzi, vrem sau nu, trebuie să ne ținem promisiunea și, desigur, să vorbim despre Erotetică, știință ce se ocupă de întrebări, în special de logica acestora, în cadrul științelor comunicării. O vom face, conștienți fiind de faptul că în comunicare, dar mai ales în procesul cunoașterii, întrebările ocupă, de cele mai multe ori, peste 50% din actul comunicațional, ca ansamblu.
Înainte de a intra în dezbateri, de a despica firul în patru, vorba vine, sunt specialiști care și-au dedicat întreaga viață acestui domeniu și abia pot spune că „stiu că nu știu nimic”- Socrate (n.469 îHr – februarie, 399 îHr, Atena, Grecia). Și pentru că l-am citat și i-am pomenit numele, vă voi aminti, înainte de toate, „Testul celor trei” folosit contextual de către acesta în vremurile sale.
După spusele lui Platon, fost student al lui Socrate, într-o zi, un cunoscut al marelui filosof a alergat spre el agitat și i-a spus:
„Socrate, știi ce-am auzit despre unul din studenții tăi”?
„Stai o clipă, a replicat Socrate” „Înainte să-mi spui aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor trei.
„Testul celor trei?”
„Exact” – a continuat Socrate. „Înainte să-mi spui ceva despre studentul meu, hai să stăm puţin și să testăm ce ai de gând să spui. Primul test este Adevărul. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”
„Nu”- a răspuns omul – „De fapt de-abia am auzit despre acest lucru”.
„Bine” – a spus Socrate. „Deci nu ştii concret dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm al doilea test, testul Binelui. Este, ceea ce eşti pe cale să-mi spui despre studentul meu, ceva bun?”
„Nu, dimpotrivă”.
„Deci” – a continuat Socrate, „vrei să-mi spui ceva rău despre el, chiar dacă nu eşti absolut sigur că este adevărat?”
Omul ridică din umeri, puțin jenat.
Socrate a continuat. „Ai putea totuşi să-mi spui acel lucru pentru că există un al treilea test – al Utilităţii. Îmi este de vreun folos ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu?”
„Nu, nu chiar”.
„Ei bine”- a concluzionat Socrate, „dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici măcar util, de ce să mi-l mai spui?” (https://epochtimes-romania.com/news/testul-celor-trei-al-lui-socrate–2012070
Impresionantă atât răbdarea filosofului, cât și dibăcia cu care a pus întrebările, însă dacă trecem cu ușurință, fără a medita asupra celor spuse în dialogul de mai sus, am putea considera testul o comunicare obișnuită, fără prea mult conținut. În realitate însă, Testul celor trei face parte din filosofia morală dezbătută și pusă în scenă de către Socrate, filosofie pe al cărui principiu ar fi trebuit să funcționeze societatea din vremurile sale. Pe de altă parte, întrebările puse, în acest test îndeamnă la cunoașterea de sine apoi la formarea sinelui moral (interlocutorul lui Socrate, pus în dificultate, se îndoiește de propiile cunoștințe, apoi se jenează și își face probleme de conștiință).
În timpul vieții sale, dar și astăzi, înțeleptul grec este cunoscut lumii pentru metoda sa de scoaterea gândului/ideii la lumina, gând/idee, după el existentă în individ. Principiul neștiinței (știu că nu știu nimic), ironia (ca formă de a fi) și maieutica (arta de a pune întrebări), luate la un loc, ar forma, în termeni moderni, metoda cunoașterii inductive, folosită și atunci, dar și astăzi pentru a pune pe calea adevărului, a binelui, a frumosului și utilului pe cel ce vrea să știe, pe cel avid de cunoaștere și mai ales pe cel avid de adevăr. Prin metoda sa Socrate a descoperit Esența, în plan ontologic și Noțiunea, în plan logic, precizând, în același timp, că sufletul este tot ce are mai de preț omul și că înțelepciunea este dragoste. Evident, nu dragostea asta, vulgară și viciată din zilele noastre!
Odată deschis acest domeniu al întrebărilor, amintim faptul că opera lui Platon, de o importanță covârșitoare pentru filosofia modernă, se află scrisă sub forma dialogului. Din altă perspectivă, oricare pas spre cunoaștere făcut de om, precum și toate descoperirile științifice ale întregii omeniri își au substanța în comunicări mai mult sau mai puțin complicate, comunicări în cadrul cărora întrebările au ocupat un loc important.
Din punctul de vedere al specialiștilor în domeniul comunicării, în conținutul unei întrebări bine formulate s-ar găsi și o parte din răspunul ce ar trebui să umple golul în cunoaștere. Există însă întrebări de genul: „Ce este binele?”, ”Ce este corect?”, ”Ce este justiția?”, „Ce este dreptatea?” Ce este adevărul?” etc. al căror răspuns nu este tocmai la îndemăna oricui. În astfel de situații, angoasa face ravagii, iar, contextual, sensul existențial al omului se clatină. Tocmai în aceste situații Erotetica are rolul de filtru în formularea întrebărilor, mai ales a celor ce se pun în lumea sensibilului, locul în care adevărul foșnește doar ca o adiere de vânt. Cu toate acestea, cu tot acest filtru, există întrebări cum sunt cele formulate de către Kant, în Critica rațiunii pure: „Ce pot să știu?” „Ce pot să fac?” „Ce pot să sper?” și „Ce este omul?”, la care până în prezent nici măcar știința nu a putut răspunde.
Dacă tot am amintit de gânditorul german, trebuie spus că în Critica puterii de judecată, Secţiunea 21 a „Analiticii Frumosului”, Kant precizează: “Cunoştinţele şi judecăţile noastre, împreună cu convingerile care le însoţesc, trebuie să poată fi universal comunicabile, căci altfel nu ar exista concordanţă între ele şi obiect; ele ar fi, în totalitate, un simplu joc subiectiv al reprezentărilor, exact aşa cum a pretins scepticismul. Dar dacă cunoştinţele trebuie să fie comunicabile, atunci şi starea de spirit, adică acordul puterilor noastre de cunoaştere în vederea unei cunoaşteri în genere, şi anume proporţia necesară pentru a face dintr-o reprezentare (prin care ne este dat un obiect), o cunoştinţă, trebuie să fie universal comunicabilă. Căci, fără această stare de spirit, ca o condiţie subiectivă a cunoaşterii, cunoştinţa, ca efect al ei, nu s-ar putea naşte: comunicabilitatea universală a cunoaşterii noastre este presupusă în cazul oricărei logici şi al oricărui principiu de cunoaştere care nu este sceptic” (Imm. Kant, Critica facultăţii de judecare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 131.). În termenii profesorului Ilie Pîrvu, „de la calea ideilor la calea cuvintelor” ar fi pe scurt formularea perspectivei kantiene la nivelul teoriilor contemporane ale limbajului și comunicării.
Revenind, la întrebare ca parte intrinsecă a comunicării, trebuie precizat faptul că o analiză performantă a întrebării, se poate obține doar punând în discuție actul comunicațional. Una din problemele importante în analiza întrebării ca de altfel și a comunicării în ansamblul său ține în special de înțelegere, apoi de acțiunea socială. Cu alte cuvinte, o abordarea triadică din perspectiva comunicării însăși, din perspectiva înțelegerii și a acțiunii sociale este absolut necesară, convinși fiind de faptul că atunci când formulăm o întrebare, am înțeles , am și comunicat, iar prin intermediul celor două am produs cel puțin o mișcare a spiritului (în cazul comunicării intrapersonale) sau măcar o mobilizare a gândurilor în cadrul comunicării interpersonale.
În condițiile enunțate anterior, apare problema definirii înţelegerii sau cel puţin a caracterizării ei, sarcină justificată nu numai de considerente gnoseologice, ci şi din necesitatea maximizării înţelegerii în procesul de comunicare şi astfel de nevoia asigurării şi sporirii eficienţei acestui proces în relaţiile sociale. Există o „înţelegere” comună, cotidiană şi naivă a conceptului de înţelegere, acceptabilă în limitele nevoilor obişnuite ale omului, deşi marcată de o extremă relativitate şi subiectivitate. Pentru nevoi mai înalte, însă, accepţiunile cotidiene şi subiective ale acestui concept se dovedesc nu numai insuficiente, dar şi inadecvate.
Conceptul de înţelegere, ca şi cel de a comunica, de altfel, se pretează la abordări multiple şi variate. Într-o primă instanţă, el poate fi cercetat din punct de vedere lingvistico-semantic. În acest sens, putem vorbi de înţelegerea unui cuvînt, a unei propoziţii, a unui text şi, la rigoare, de înţelegerea unei limbi. În particular, analizele de acest tip se dovedesc deosebit de necesare şi utile pentru activităţile de traducere şi de interpretare de text. Dar tot aşa de bine vorbim despre înţelegerea unei acţiuni, a unui eveniment, a unui om sau grup de oameni, a unor relaţii personale şi sociale, chiar a unor obiecte, fenomene, procese, proprietăţi şi relaţii din realitatea fizică.
Sub un alt aspect, înţelegerea formează un important obiect de cercetare pentru studiile de psihologie generală şi psihologie socială. Din acest punct de vedere, sunt studiate nu numai procesele psihice de la nivelul individului uman care intervin şi fac posibil actul de înţelegere, dar şi diferitele cadre socio-culturale în care sunt crescuţi şi educaţi oamenii şi de care depind capacităţile lor de înţelegere. Un caz particular în acest context îl constituie analiza factorilor care fac posibilă înţelegerea, dar care şi împiedică înţelegerea (de exemplu, stereotipurile culturale şi etnocentrismul), dintre indivizi aparţinând unor culturi diferite.
Pe de altă parte. a investiga înţelegerea umană înseamnă, în general, a investiga natura sa, structura principală, funcţiile şi limitele probabile, şi nu doar anumite laturi: psihologice, sociologice etc. În analiza înţelegerii umane, „trebuie luată în considerare întreaga formă explicită a înţelegerii, de la punctul de vedere practic, inter-personal, comunicaţional, ştiinţific şi filosofic, la cel etic, metafizic şi spiritual”.( L. Sfez, Critique de la communication, Éditions du Seuil, Paris, 1992, p. 23.).
Analiza corelaţiei dintre comunicare şi înţelegere conduce la dezvăluirea unor mari complicaţii datorate, printre altele, existenţei unei mari diversităţi nu numai a accepţiunilor şi semnificaţiilor înţelegerii, dar în aceeaşi măsură privitoare la comunicare. Dacă avem în vedere atât faptul că există: comunicare verbală, comunicare paraverbală şi comunicare nonverbală; comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicare de grup, comunicare publică şi comunicare de masă; comunicare intraculturală şi comunicare interculturală; comunicare naţională şi comunicare internaţională; comunicare politică, comunicare juridică, comunicare religioasă, comunicare didactică, comunicare medicală etc., cât şi faptul că acestea se combină cu diversele forme ele înţelegerii, ne dăm seama de complexitatea problemei aflate în discuţie.
În altă ordine de idei, de exemplu, din punctul de vedere al lui Francis Jacques, autor francez familiarizat atât cu tradiţia continentală, cât şi cu descoperirile anglo-saxone, face o distincţie între comunicabilitate şi comunicativitate. Ultima este, din perspectiva sa, „echivalentă cu comunicarea-transmisie, pe când prima desemnează comunicarea-participare” (Fr. Jacques, L’espace logique de l’interlocution. Dialogiques II, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, p. 33.).
Pentru autorul francez menţionat, chiar şi dialogul are o altă semnificaţie. Antropologia sa propune o nouă teorie, una a dialogului referenţial. Modelul dialogului referenţial permite reînnoirea teoretică a abordării comunicării. Conform acestui model, a comunica înseamnă a pune în comun sensul şi referinţa discursului, întrucât comunicatorul şi receptorul sunt deja într-o relaţie interlocutivă.
C. Noica găseşte potrivit pentru conceptul de comunicare, cuvântul „cuminecare”, cuvânt ce aparţine nu numai limbii române. El „vine din latinescul communicare, şi prin latina ecleziastică a capătat sensul de a se împărtăşi, de la a se împărtăşi întru ceva” (C. Noica, Rostirea filosofică românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 16.
Sensul cuminecare pare a fi mai apropiat de comunicare umană. Comunicarea, precizează C. Noica. „e de date, de semnale, sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri, cuminecarea e de subînţelesuri” (C. Noica, op. cit., p. 17)
Şcoala de la Palo Alto, prin reprezentanţii săi, proiectează organic comunicarea şi apreciază că noul termen exprimă relaţia omului cu lumea. De la simplul instrument al cunoaşterii, comunicarea se înalţă la rangul de referent general, de context totalizator. Noua metaforă a organismului, opusă metaforei maşinii, introduce în studierea comunicării o abordare holistă. Din perspectiva acestei şcoli, noi comunicăm direct cu întreaga noastră fiinţă (comunicarea interioară) şi cu natura întreagă, în ambele dimensiuni ale prezenţei şi devenirii.
Un model de o mare semnificaţie teoretică pentru secolul XX, în ştiinţa comunicării, a fost formulat de către J. Habermas. Intensele sale preocupări asupra conştiinţei şi raţiunii au evoluat spre o teorie centrată pe comunicarea şi pe structura acţiunii umane. În introducerea la cartea Morală şi comunicare (versiunea în limba franceză), Ch. Bouchindhomme precizează: “Habermas a propus un gen de cură autoreflexivă a societăţii contemporane, cu scopul de a găsi veritabile interese practice şi de a elibera astfel spaţiul public (spaţiul social) de paraziţii ideologici care perturbă comunicarea” (Ch. Bouchindhomme, J. Habermas, Morale et communication, Éditions du Cerf, Paris, 1986, p. 12.). În principal, Habermas distinge între ştiinţele critice şi ştiinţele reconstructive. Printre acestea, aminteşte lingvistica, ştiinţă ce are ca scop să facă explicite, într-o formă teoretică, variatele capacităţi necesare pentru interacţiunea umană şi pragmatica universală care analizează condiţiile universale ale comunicării şi interacţiunii.
Paul Ricœur, filosof francés, precizează că omul conferă sens lucrurilor, realităţilor, dar în acelaşi timp îşi conferă sieşi sens prin comunicare. Acest lucru l-a făcut de la începuturi prin conversaţia faţă în faţă, prin mitologii, filosofii, utopii sau literatură şi artă. Pierderea sensului, adică constatarea că viaţa e absurdă, că preocupările nu au sens, reprezintă înstrăinare umană. Pierderea sensului (lipsa sensului existenţial) este un obiect de meditaţie teoretică de largă răspândire în lumea actuală, o lume a lucrurilor care au început să ne domine. De pildă, într-o lume în care chiar mijloacele de comunicare au căpătat o extensiune fără seamăn, omenii comunică din ce în ce mai puţin între ei (pe zi ce trece, relaţiile cu vecinii sunt din ce în ce mai mici, sau chiar inexistente), în această lume simţim sentimentul şi starea de insolitare.
Asta și pentru faptul că în timpul comunicării interpersonale sau de grup, se transmit nu numai informaţii, mesaje, ci şi simboluri, semne, semnificaţii, cu alte cuvinte, se transmit şi se recepţionează „înţelesuri”, cunoaştere. În procesul comunicării, doar informaţiile înţelese dau sens existenţial. Din acest motiv, comunicarea de orice fel presupune un angajament care, de fapt, este o relaţie ce implică un comportament.
Pe de altă parte, Laurenţiu Şoitu promovează ideea conform căreia „comunicarea vizează provocarea unei predispoziţii pentru acţiune; determinările acţiunii îşi găsesc în comunicare suport cognitiv şi suport motivaţional, volitiv, momentan, tranzitoriu, ori de altă natură subiectivă” (L. Şoitu, Comunicare şi acţiune, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 88).
Pentru a deveni acţiune, mesajul este iniţial incitare care devine cunoaştere (în cunoştinţă de cauză) prin intermediul înţelegerii. Omul gândeşte şi „se gândeşte”, „se cufundă în gândul său”, spune C. Noica, selectează informaţiile noi, le verifică, le analizează din perspectiva informaţiilor devenite deja norme şi valori, apoi acţionează. „Măsoară de zece ori şi taie o dată” este o maximă care circulă în popor, maximă ce îşi are rădăcinile în „vezi ce alegi (ce selectezi), și „gândeşte la ceea ce vei face înainte de a face (de a acţiona)”.
Structura cunoştinţelor precum şi volumul lor îşi au suportul în experienţa practică şi teoretică anterioară, în sistemul de norme şi valori la care se raportează pe tot parcursul comunicării. Procesul de înţelegere se desfăşoară în paralel cu actul de comunicare, deoarece emiţătorul va dirija o parte a atenţiei spre a controla înţelegerea interlocutorului (să vadă ce a înţeles). Emiţătorul, pe tot parcursul comunicării, are nevoie de confirmarea receptorului, deoarece el este interesat ca prin discursul său să atingă un scop, să fie înţeles: „Oratorul nu se opreşte doar la demonstrarea unui enunţ, pe care-l aduce în atenţia auditoriului său, ci urmăreşte ca auditoriul să înţeleagă şi să trăiască măreţia sau insignifianţa lucrului, a binelui sau a răului, a gloriei sau a ruşinei, a justiţiei sau a injustiţiei ” (J.-J. Robrieux, Éléments de Rhétorique et d’Argumentation, Dunod, Paris, 1993, p.16)
În 1936, I. A. Richards defineşte retorica drept „studiu al neînţelegerilor şi remedierilor acestora” (I. A. Richards, The Philosophy of Rhetoric, Oxford University Press, New York, London, Oxford, 1936, p. 3.), în încercarea de a preveni anumite pierderi în procesul de comunicare. În consecinţă, comunicarea, ca şi conţinut, ar putea fi definită ca o sinteză alcătuită din informaţie, comunicarea propriu-zisă şi înţelegere corelată prin intermediul cunoaşterii (comune, ştiinţifice, filosofice, artistice etc.), ce se desfăşoară contextual din interes. Protagoniştii implicaţi în actul comunicaţional (emiţător şi receptor care, pe parcurs, în unele cazuri, îşi pot schimba rolul) trebuie să cunoască aceleaşi semne, simboluri, să se exprime în aceeaşi limbă etc., să aibă în comun un sistem de valori, cel puţin în parte acceptat de ambele părţi, iar în anumite situaţii, idealuri asemănătoare.
În fine, dacă din punct de vedere etimologic, termenul comunicare implică ideea relaţiei cu celălalt, termenul informaţie capătă sensul de punere în formă (in-formare). Atribuirea unei forme comunicabile obiectelor implică într-un anumit fel înglobarea realului în spaţiul simbolic al comunicării. Punerea în formă este aceea care permite relaţiile interindividuale şi constituirea modalităţilor sociale de schimb, în câmpul social.
Noţiunea de informaţie are, ca şi cea de comunicare, sensuri diferite. Un prim înţeles al termenului se regăseşte în modelul matematic creat de către Claude Shannon şi Warren Weaver, cunoscut şi sub denumirea de teorie matematică a informaţiei. Aici, informaţia reprezintă măsura a ceea ce este „transmis”, „transportat” de la emiţător la receptor; cu alte cuvinte, comunicarea este transmiterea de semnale. Mesajul, în contextul acestei teorii, este marginalizat, deoarece autorii ei nu îşi pun problema semnificaţiei. Noţiunile cele mai importante cu care operează sunt cele de: emiţător, canal, receptor, cod (dispozitive tehnice de codificare, transmiterea şi decodificarea informaţiei).
Despre termenul informaţie din teoria lui C. Shannon, teorie care implică noţiuni specifice ca cele de „incertitudine”, „entropie”, „negentropie”, colaboratorul său, W. Weaver, spune că nu este legat atât de ceea ce spune, ci mai curând de ceea ce s-ar putea spune. Aceasta înseamnă că informaţia este o „măsură a libertăţii de alegere de care se dispune când se selectează un mesaj. Conceptul de informaţie nu se aplică mesajelor individuale (cum face conceptul de semnificaţie), ci mai curând, situaţiei globale…” (R. V. L. Hartely, “Transimission of Information”, în Bell System Technical Journal, vol. 7, 1928, p. 164.)
În viziunea lui Shannon, însă, informaţia nu este incertitudine, ea este cea care reduce incertitudinea. Cantitatea de informaţie pe care o obţinem când se produce un eveniment este egală cu cantitatea de incertitudine care era asociată înaintea acestui eveniment.
Pe de altă parte știm că incertitudinea depinde de intervenţia factorilor întâmplători, adică de numărul de evenimente posibile. Cu cât acestea sunt mai numeroase, cu atât incertitudinea celui care se va produce va fi mai mare. Pe lângă numărul evenimentelor posibile, incertitudinea mai este influenţată şi de probabilitatea de producere a fiecăruia dintre acestea.
Dacă vom face o analogie între informaţie şi energie, [energia este supusă entropiei („tot ce este structurat în univers tinde spre destructurare şi dezorganizare” – pincipiu al termodinamicii)], vom constata că informaţia este negentropică, adică ea tinde către ordine. „Informaţia contribuie la producerea ordinei şi, în acest sens, mişcarea vieţii este inversul mişcării materiei şi suscită o luptă constantă contra degradării” (C. Zamfir, L. Vlăşceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1989, p. 166).
În teoria matematică a informaţiei, bitul este o unitate logaritmică în baza 2 de măsură a informaţiei. Aceasta reprezintă măsura cantitativă a incertitudinii cognitive sau a gradului de nedeterminare a rezultatului unui eveniment ce urmează să se producă. Ca o primă concluzie, am putea spune că informaţia (potrivit teoriei informaţiei) este ceea ce reduce, prin transmiterea ei, ignoranţa şi incertitudinea privind starea unei situaţii date şi măreşte capacitatea de organizare, structurare şi funcţionare a unui sistem dat.
Privită în ansamblul teoriilor comunicării, raportată la modalităţile specific umane de comunicare, informaţia comportă un element de conştiinţă. Interpretarea „comunicaţională” a informaţiei precizează că informaţia este „transmiterea către o fiinţă conştientă a unei semnificaţii, a unei noţiuni, prin intermediul unui mesaj spaţio-temporal” (I. Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă ŞANSA, Bucureşti, 1996, p. 16) .
Din modelul matematic, s-a dezvoltat, nu prea târziu, modelul cibernetic al comunicării. Potrivit acestui model, „comunicarea umană este analogă unui dispozitiv de comunicare între maşini capabile să transmită şi să interpreteze ordine” (I. Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă ŞANSA, Bucureşti, 1996, p.p. 16-17) . Schema comunicării este următoarea: orice sistem este ca o „cutie neagră” dotată cu o „intrare” (input) şi o „ieşire” (output) şi care posedă o funcţie de transformare, permiţând anticiparea efectului „ieşirii”, pornind de la „intrare”. În principiu, în cadrul modelului cibernetic, comunicarea este asimilată unei transmiteri de informaţie cuantificabilă. Specific acestui model este faptul că circulaţia informaţiei conferă sistemelor capacitatea autoreglării şi homeostaziei (proprietatea sistemului de a-şi menţine constante anumite mărimi caracteristice) prin mecanismul de feed-back.
În general, fie că este vorba de comunicarea de tipul om-calculator, fie de un alt tip (intrapersonală, înterpersonală, de grup, socială, politică, religioasă etc) în analiza receptării informaţiei trebuie avută în vedere formularea de către subiectul emiţător, a unei prisme, a unui orizont al receptorului cu rol de normă păstrată permanent în desfăşurarea fazelor comunicării. Pe tot parcursul transferului de informaţie, locutorul şi interlocutorul său respectă anumite reguli sau standarde raţionale care, luate în mod global, guvernează actul comunicaţional.
O formă aparte a comunicării este trecerea de la vorbă, la tăcere. Tăcerea are un loc aparte în teoria comunicării. De altfel, tăcerea nu are sens prin ea însăşi, ea capătă valoare doar în relaţia a două elemente suprapuse şi anume cuvântul care trebuie spus şi interdicţia rostirii lui. „Există o elocvenţă a tăcerii care penetrează mai mult decât limba” (B. Pascal, Cugetări, Editura AION, Bucureşti, 1998, p. 162), afirma Pascal, pe când Wittgenstein dă o altă semnificaţie tăcerii: “despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” (L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 159).
Principalele orientări filosofice contemporane de analiză a comunicării sunt: filosofia analitică, fenomenologia şi pragmatismul.
Filosofia analitică, într-o anumită fază a evoluţiei sale, îşi centrează interesul asupra limbajului, deoarece acesta, prin transparenţa şi prezenţa imediată, permite o mai mare claritate, rigoare şi performanţă în formularea întrebărilor.
Pragmatismul porneşte prin Ch. S. Peirce tot de la limbaj, însă nu de la sintaxa sau semantica acestuia, ci de la performanţele lingvistice, de la acţiunea comunicativă.
Fenomenologia, întemeiată de catre Husserl chiar la începutul secolului al XX-lea şi continuată de către Martin Heidegger, ca şi celelalte direcţii filosofice enumerate anterior, nu îşi propune să elaboreze un nou model teoretic, ci să clarifice natura însăşi a comunicării.
Majoritatea cercetătorilor menţionează ca principale reguli ale comunicării maximele conversaţionale ale lui H. P. Grice, în care se concretizează celebrul său PRINCIPIU AL COOPERĂRII sau al comunicării: (1) maximele de cantitate, care cer locutorului să nu dea nici mai multă, nici mai puţină informaţie decât o cere scopul comunicării; (2) maximele de calitate, care cer locutorului să nu afirme lucruri pe care le crede false şi pentru care nu are dovezi; (3) maximele de relaţie, care cer locutorului să facă în aşa fel, încât contribuţia sa să fie pertinentă; (4) maximele de mod, care cer locutorului să contribuie la conversaţie într-o manieră ordonată şi să evite ambiguităţile, prolixitatea şi obscuritatea (H. P. Grice, “Logic and Conversation”, în P. Cole and J. L. Morgan (eds.), Syntax and Semantics, vol. 3, Speech Acts, ACADEMIC Press, Inc., San Diego etc., 1975, pp. 45-46.)
Autorii olandezi Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst aplică variantele prescurtate ale Principiului comunicării şi, prin urmare, ale acestor maxime în felul următor: “Fii clar, cinstit, eficace şi pertinent” (F. van Eemeren, Rob Grootendorst, La Nouvelle dialectique, Éditions Kimé, Paris, 1996, p. 60.). Ei precizează totodată că în practică de cele mai multe ori este încălcată una sau mai multe dintre aceste reguli, însă aceasta nu înseamnă că Principiul de comunicare este abandonat. În cazul în care acest lucru se întâmplă, interacţiunea dintre protagoniştii implicaţi în transferul de informaţie nu se realizează corespunzător în acel moment (context).
Contextul, pe lângă mediere şi cooperare, factori importanţi ai înţelegerii, reprezintă mediul specific al comunicării, în cazul nostru, al întrebării. El, contextul, are în vedere desfăşurarea procesului ca atare privit ca transmitere şi recepţionare de informaţie, proces care nu este numai o trecere prin fazele standard: emiţător, canal de transmisie, mesaj (informaţie), receptor, echivalent cu o deplasare „de la” „prin” şi „pentru”, ci şi un proces de ansamblu care se desfăşoară în conformitate cu legea contextului. Locutorul, pentru a fi înţeles, pentru a-i fi recepţionată corespunzător informaţia sau întrebarea trebuie să-şi creeze contextul, să ofere indiciile necesare înţelegerii. “(…) Actele de limbaj se situează într-un context de enunţare. Acest context este generator de sens, sensul născându-se din punerea în relaţie a acţiunii comunicaţionale cu elementele contextului acesteia” (J. D. Halloran, “Information and communication: information is the answer, but what is the question?” în Journal of Information Science, North-Holland Publishing Company, Amsterdam, 1983, p. 161.).
În consecinţă, atât canalul de transmitere, cât şi informaţia, dar și contextul au funcţii de co-participare, de mediere, în sensul unei permanente receptivităţi la posibilitatea de intervenţie şi reacţie în desfăşurarea comunicării. În acelaşi timp, interlocutorul este în situaţia de a nu înţelege o informaţie dacă nu este capabil să recompună datele contextului şi să le conexeze cu sensul literar al acesteia. Legătura dintre sens şi context a fost tratată mai întîi de semantica tradiţională (studiul relaţiilor dintre semne şi obiectele la care se referă, studiul relaţiei dintre semnificat-semnificant), pentru a se analiza semnificaţia cuvintelor. Wittgenstein formulează îndemnul de a nu căuta sensul unui cuvânt, ci modul lui de intrebuinţare. Altfel spus, dacă se dă contextul în care se întâlneşte cuvântul, se poate determina sensul său.
În sfârșit, după cum se poate observa, despre comunicare putem vorbi mult, perspectivele de abordare sunt multiple iar modalitățile de definire diferă de la un domeniu la altul, ba mai mult, uneori apar diferențe chiar în cadrul aceluiași domeniu de la un autor la altul.
În paginile anterioare, am trecut în revistă câteva din principalele puncte de vedere din cadrul științelor comunicării pentru a ne familiariza atât anumite teorii cât și cu termenii și conceptele ce le susțin. Tot ce am spus mai sus se referă la cazurile ideale, normale sau pe aproape, ale comunicării. Principalele teorii ale comunicării nu iau în calcul carențele umane, omul mâzgă, omul de nimic, omul trădător al semenului său, omul încurcă lume etc., într-un cuvânt, ne-omul ce transformă în mod premeditat funcțiile comunicării în disfuncții. În aceste situații, comunicarea nu mai este adevăr, ba mai mult, nici măcar nu mai tinde spre așa ceva, ci devine minciună, în termenii actuali, dezinformare. Grav este că în societatea contemporană dezinformarea a devenit o armă prețuită de cei ce cred că viața însăși este un fals, iar minciuna o formă de a fi.
În condițiile dezinformării, omul mercantil profită, la fel cum profită mai toți șarlatanii de pe urma războiului sau suferințelor umane. Ei, șarlatanii, ies ca păduchele în frunte și propun și evenimente, înfințează cluburi etc. în care, din a bate câmpii, curg foloasele materiale, de obicei din banul public, pentru că, spun ei, „totul e pentru om și binele său”. În unele situații, în care sindromul supraevaluării este activ, după ce singuri au produs dezinformarea, ei înșiși propun lecuri de dezintoxicare pozând în salvatorii omenirii.
Și pentru că am început acest subiect cu întrebările lui Socrate, întrebări ce vizau adevărul, binele-frumosul și utilul, firesc e să mă întreb și să întreb de ce atâta minciună, de ce atâta dezinformare? De ce acceptarea minciunii, că de acceptat se acceptă dacă se propune decriptarea ei? De unde și până unde decriptarea minciunii (minciună repet, promovată premeditat doar pentru a crea vadul asemenea negustorului pus pe căpătuială), printro altă minciună?
Oameni buni, probabil, fie doar și din ce v-am spus eu de-alungul acestor pagini, ați simțit că științele comunicării sunt complicate și greu de înțeles. Ele nu pot fi confundate sau, mai grav, echivalate limbajului comun, și el, la rându-i, cu suficiente carențe. Întrebările, de asemenea, nu pot sta sub semnul expresiei „vorbește și nea Ion, că și el e om”. Cu alte cuvinte, analiza unui discurs, a unui act comunicațional și punerea lui sub semnul întrebării, se face cu știință de carte. Nu am fost niciodată împotriva performanței intelectuale! Cu siguranță, nici acum când pe la toate colțurile se bate toba cu dezinformarea și decriptarea ei în cadrul cursurilor de educație media. Comunicarea socială, de masă, cunoscută și sub denumirea de comunicare mass-media, este la fel de complicată ca toate celelalte tipuri de comunicare. Acestui tip de comunicare, astăzi, i se mai adaugă și tehnologia. Cei ce lucrează în domeniu, ca profesioniști, dacă sunt OAMENI știu că trebuie respectat codul deontologic și regulile de minimă moralitate, altfel nu există, nici ca oameni și nici ca truditori cu condeiul. Și pentru aceștia aș avea o întrebare: în condițiile definiției lui Talcott Parsons, (n. december 13, 1902 –d. May 8, 1979, sociolog american ce a făcut mult timp parte din Școala de la Palo Alto, California, SUA) când un fapt de presă definit, devine fapt de presă dat, mai suntem în cadrul unei comunicări obiective?
Revenind, din punctul meu de vedere, pentru a face educație media la nivelul elevilor, din clasa I și până la sfârșitul liceului, este nevoie de resurse umane cu știință, cu foarte multă știință de carte. Nu de propagandă, nu de gargară cu prafuri cosmetizate este nevoie în școli. E îmbâcsită omenirea cu așa ceva! Ori tocmai în acest domeniu, al educației media, deocamdată, lipsesc specialiștii. Cei ce pozează în mentorii adevărului , în marea lor parte, sunt activiși, propagandiști, ce s-au pus în slujba unor intrerese, de cele ai multe ori, obscure.
Personal, consider și eficient, și de bun simț, reintroducerea moralei în școli. Nu ca un obiect de sine stătător, deși nu ar fi rău, (nu sunt bani!) ci, pentru început, ca un ritual în care oricare dascăl, la oricare materie predată, împreună cu părinții, să spună măcar o dată pe săptămână copilului: „să nu furi”, „să nu ucizi”, „să nu minți” și „să îți prețuiești aproapele”, pentru că el este „tu” căruia i-ai dat la o parte ceea ce are el specific. În aceste condiții copilul acela, și astăzi, și mai târziu, va ști să se comporte în societate în limitele moralității, apoi va transmite același mesaj generațiilor viitoare. Este simplu și fără costuri suplimentare! Totul e ca noi, oamenii, profesorii, elevii, dar și clasa politică împreună cu instituțiile sale, să vrea. Mai ales ultimii, să vrea, însă nu așa, de paradă… Nu de alta, dar parade au mai fost, unii au bătut din palme, adulând-și conducătorul iubit, s-a bătut și pas de defilare, însă în urma a tot, praful și pulberea! Analfabetism la propriu, analfabetism funcțional la tot pasul și Gâgă pe post și de ciocan, și de nicovală, în ideea de a mai îndrepta ceva. Pierdere de vreme și căderea omului din om, nimic mai mult!
Nicolae Bălașa
