E unanim acceptată ideea că istoria este scrisă de învingători, că ăia de-au câștigat un război dictează scribilor ce, cum și de ce să puncteze „faptele”. De asta nu trebuie să ne încredem prea mult în izvoare, în surse, în fapte, oameni și locuri „povestite” de unii… Interesul poartă fesul, spune românul. Se știe că a fost un mare conflict în ceruri, în care au fost implicați mulți. De unde știm? Pe surse, claaar. Începe mișto argumentarea mea, așa-i? Din acele izvoare aflăm că Lucifer („Cel ce poartă lumina” – adicătelea cel mai frumos și apreciat înger al Domnului), plin de sine și sigur pe forțele sale în raport cu Tatăl Creator, s-a ridicat – alături de legiuni de alți răsculați – împotriva ordinii divine, cumva încercând să răstoarne ierarhia și socoteala firească. Nu spun că poate nu a fost așa. Dar nici nu putem lua de bună o versiune a unor fapte greu de probat acum. Dacă, de exemplu, Lucică a fost genul de ființă care a vrut să arate mai mult oamenilor decât se permitea? Dacă Lucică a fost un soi de Prometeu, erou al celor mulți și obidiți de forțe pe care nu le puteau pricepe?! Dacă el a vrut să-i ajute pe oameni și s-a revoltat împotriva unui șef deseori prea crud?! Nu insist pe cruzimea din Vechiul Testament, o știe oricine și-a mai aruncat un ochi pe Biblie… Nasoală dilemă, jur! O fi?! N-o fi?! Cum istoria e apanajul puternicilor încă din negura timpurilor, nu vom afla vreodată dacă presupunerea mea se validează ori nu. Dacă vă întrebați cam ce dileme am eu uneori, asta de mai sus este una dintre ele. Enjoy!
Ionuț Catrina
