E campanie pe față, deși legea spune că mai sunt vreo 3 săptămâni până ea ar trebui să debuteze. Oamenii se promovează, fiecare cum poate, fiecare cu ce poate. Cei aflați pe funcții au – vorba fotbalului – 5% pentru gazde, ceilalți trebuie să muncească mai mult. Mult mai mult. Toată lumea știe că un primar în exercițiu este dificil de bătut. Mai ales dacă a făcut chestii prin bătătură, pe care oamenii le văd, le simt, le cunosc.
Că tot e perioada în care ființele ard ființe, hai să lămurim două lucruri azi. Primul vizează o fixație pe care o au unii (și alții) legat de persoana pe care aș susține-o la fotoliul de primar aici, în urbea noastră cea de toate zilele. Ultimul episod sâmbătă, când un consilier local al PSD a scris pe Facebook că se vede că-s omu’ lu’ Romanescu… pentru că am comentat la o postare, cerând niște explicații pertinente, zic eu.Te duci pe cruci, jur! Dând timpu-n spate, consider că orice element civic normal la cap își dorea schimbarea după mandatele succesive ale fostului edil. Bun până aici? Am avut și am o relație firească, de prietenie cu actualul primar liberal, nu neg că mi-e chiar simpatic. Partea amuzantă din iunie 2017 încoace e că pesediștii mă acuză că-s liberal, liberalii că țin cu Romanescu. Recunosc, am râs când am auzit asta prima oară… Apoi nu m-a mai interesat. Chiar deloc! Să concluzionez, că nu vreau să dezvolt prea mult: mi se pare o idee injust, imoral și complet neomenește să urli ca din gură de șarpe, acuzât vrute și nevrute, după trei sferturi de un prim mandat, câtă vreme ai tăcut ca șobolanu’ la aproape cinci mandate. Na, alte timpuri, nu? Era cu jupâneală atunci… Rușine, Dinu Patriciu, rușine!
A doua treabă, pe care văd că tuții încă n-au înțeles-o, e că – personal – mereu mi-am ajutat prietenii dezinteresat. Într-o lume în care totul se învârte în jurul banilor, uite că mai există proști (ca mine) care cred în prietenie, care ajută – așa cum pot – un prieten. Poate pricep dobitocii aluzia. Măcar acum. Că nu mai e metaforă, e ditamai aluzia… Mai mult de atât, eu îmi asum prieteniile, așa cum îmi asum și faptul că nu halesc furăcioșii de idei, de exemplu. Nu pot nega evidența: dacă sunt prieten cu un om, îmi asum. Știți voi, e cuvântul ăla pe care nu-l cunosc politicienii, „asumare”… Ăla de care fug toți ca dracu’ de tămâie sau ca bărbatu’ de testu’ de sarcină în afara căsniciei. M-am întrebat multă vreme ce e atât de greu în a înțelege prietenia. Am aflat și răspunsul: într-o lume strict a banilor, combinațiilor și intereselor de mulți euroi, prietenia nu prea-și are locul… Ea, dacă se apare, se face pe bani.
Trist, pe bune, chiar trist…
Ionuța Catrina
