Pentru cei sub 30-35 de ani, sloganul-întrebare din titlul scrierii mele nu reprezintă (mai) nimic. Sunt prea mici față de „calupul” de 31 de ani de la uciderea unor oameni nevinovați (care-au crezut până la ultima clipă de viață) că se sacrifică pentru o viață mai bună a românilor. Pentru ceilalți În 15-16 decembrie 1989 începea – oficial, că altfel… se clocise de ceva vreme treaba – nebunia numită „Revoluția din decembrie 1989”. Zile la rând, până la apogeul din data de 22 decembrie, România trăia niște convulsii fără precedent în istoria modernă sau contemporană. Ideea că Nicolae Ceaușescu, Dictatorul carpatin, era în cădere liberă dădea speranțe, dar înfricoșa în egală măsură. Cei tineri sperau, cei mai în vârstă – sub imperiul experienței acumulate într-un regim vicios și viciat – se închinau cu limba-n cerul gurii, sperând să nu existe represalii crunte, în cazul în care nu pica regimul comunist… Triste zile, pline de nervi, frustrare și speranță!
În ajunul Crăciunului, sub imperiul temerii că dacă nu moare Dictatorul, poporul nu va crede că revoluția a reușit, dar și din dorința ca niciodată să nu se ajungă la un proces pe bune, cu dovezi, martori atât pentru acuzare, dar mai ales pentru apărare, Nicolae Ceaușescu este executat – alături de Elena, agramata și sclifosita sa consoartă – la Târgoviște. A murit ca un câine, fără șansa de a spune cine a fost în spatele mascaradei numite revoluție. Bine, ne referim la ăia de la vedere, de genul Ion Iliescu, tristul personaj responsabil inclusiv pentru atrocitățile comise de mineri în 15 iunie 1990! Ce soartă pe țara asta: să scape de un dictator, să dea peste un arivist comunist de stil vechi, dornic de putere absolută!
Redau integral textul punctului 8 al Proclamației de la Timișoara: „Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte (…)”.
Ei, cum e? La titlu v-am răspuns. La ce se petrece cu noi de 31 de ani, v-a răspuns punctul 8. Ce păcate ispășim noi, românii, de avem soarta asta de rahat?!?!
Ionuț Catrina
