În weekend am colindat puțin prin țară. La un moment, aflându-mă în mașină și ascultând radioul, am avut plăcerea de a-mi împrospăta memoria cu „Un actor grăbit”… Știți melodia, fără îndoială. Cam asta suntem și nu ne dăm seama aproape deloc. Poate, eventual, în clipele de dinaintea trecerii, să conștientizăm efemeritatea omului. Regizorul abil, prin ițe nevăzute, ne stabilește un rol… Îl jucăm, grăbiți, gârboviți de griji și avizi după faimă și bani, apoi, când să culegem aplauze, părăsim scena abrupt, brutal.
Problema este că nu ne e dat al doilea. Cel puțin asta spune dogma creștină. Deși eu aș merge spre o ciclicitate a spiritului (de cate ori e nevoie) până la atingerea Absolutului. Alergăm zilnic după tot soiul de treburi, după tot felul de lucruri mundane și absolut goale de sens. De ce? De foame, de proști… Când ne mai moare câte cineva cunoscut, „vedem” cum stau lucrurile. Mai ales când persoana este și deloc în vârstă. În rest, suntem orbi la modul absolut… Din păcate!
Ionuț Catrina
