Da, rămân la părerea pe care am tot enunțat-o fie în texte diverse, fie pe la emisiuni: indiferent de domeniu, în România este compromisă ideea mișcării sindicale. De ce? Păi e simplu: atâta vreme cât liderii de la nivel central sunt unealta administrației (citiți „patronat”), nu poate exista libertatea/independența mișcării sindicale. Mai mult de atât, dacă liderii mari sunt oamenii administrației, credeți voi că liderii mai mici nu merg în aceeași direcție? Eu nu cred. Mă raportez la experiența pe care am avut-o cu mișcarea sindicală din educație, din sănătate, din minerit și energie… Și ar mai fi câteva domenii. Toate reprezentative, vă asigur.
Haosul dublat de jaf din CEO este și o consecință a supunerii pe care liderii de sindicat au avut-o (și încă o au) față de administrația CEO. Da, da, nu are sens să ne (mai) ascundem după cireș: cei mai mulți lideri de sindicat sunt compromiși prin cumpărare, prin rezolvarea de pile sau de funcții etc. Cei mai mulți, nu toți… Iar ceilalți sunt atât de puțini încât aproape că nici nu mai contează în ecuația jocului. Nu vă dau nume ale unor ditamai lideri – sau foști lideri – de sindicat care au pactizat pe față cu administrația CEO. Nici nu au mai mimat obiectivitatea, au acceptat direct concubinajul cu șefii. Deh, avantaje, beneficii, familie, funcții…
Ce e de-a dreptul supărător e că nici acum, în ceasul al doisprezecelea, nu acceptă faza că va fi jale după căderea CEO. Ori au agonisit atâta avere încât li se rupe, ori nu-mi explic eu miserupismul lor. Oricum nu prea mai au credibilitate, oamenii sunt scârbiți de duplicitatea lor. Oamenii nu mai au așteptări de la liderii de sindicat, ceea ce spune multe…
Vom continua prezentarea realităților din CEO și din Gorj. Data viitoare vorbim despre ministrul Energiei, Virgil Popescu, omu’ bun la toate, inclusiv la punerea pe butuci a CEO.
Ionuţ Catrina
