Nu știu alții cum sunt, dar la mine-n cap este deja starea aia de așteptare a vacanței. Știu că fizic mai e ceva până ce elevii (la pachet cu profesorii) se vor relaxa, dar eu mă refer la o cu totul altă stare, la o trăire complexă care mă încearcă pe toate palierele. Nu știu dacă e o consecință a surmenajului, dar știu că, periodic, ființa simte nevoia acută de a-și lua vacanță, de a-și băga picioarele în tot și de a fugi (mental, desigur) în lumea largă. Da, acolo unde vede cu ochii. Senzația e profundă, de o complexitate certă. Nu pot acuza astenia de primăvară din două motive: e luna mai și-i cam târziu, plus că nu mai există astenie de vreo 2 ani, de când totul (și peste tot) e COVID. Ce poate face ființa când obosește? Adevărat, are alternativa fugii efective, dar este asta soluția? Fugind aiurea, scapi, uiți, îți revii? Nu, nu prea cred… Fuga propriu-zisă trebuie să fie obligatoriu dublată de un mare băgat de picioare! Să nu te mai intereseze nimic – o vreme, că nu ești Elon Musk să nu muncești! -, să nu mai prestezi aceleași socoteli de serviciu zilnic, să… înțelegeți voi, sunt convins! Stresul/surmenajul ucide, o afirmă specialiști din întreaga lume. Iar românul nu face excepție, ba din contră. Voi când vă băgați picioarele anul ăsta? Eu am început.
Ionuț Catrina
