Despre Omul mâzgă – suflet putregai și vorbă otrăvită

Andrei Pleșu, un gânditor de excepție al poporului român, într-o conferință publică, ținută în Aula Magna a Universității Ovidiu din Constanța, amintea spusele unui istoric italian, istoric al economiei, Carlo M. Cipolla, autor al eseului, „legile fundamentale ale imbecilității (prostiei) umane”, ziceri conform cărora „în orice comunitate umană, indiferent de amploarea ei, numărul proștilor este același, chiar și dacă acea comunitate ar fi formată, de exemplu, din laureați ai Premiului Nobel”. Ce să zic? Să faci o asemenea afirmație trebuie să ai niște argumente solide, rezultat al unor observații sociologice îndelung întoarse pe toate părțile. Vă dați seama că nu l-aș putea contrazice, iar dacă tot a zis-o, mai bine preiau ideea, apoi, prin extrapolare și după o anume analiză, constat că numărul oamenilor-mâzgă, despre care am pomenit data trecută, la nivelul oricărui grup social, istituție etc., este tot o constantă. Ceea ce mă face să afirm această situație este realitatea scoasă la lumină, în piața publică, înainte de 1989, pe vremea dictaturii de stânga, când ieșise la suprafață zvonul conform căruia, acolo unde erau trei într-un loc, doi dintre cei prezenți erau informatori ai securității comuniste. Alții își consolidaseră „convingerile” cu formulări bazate pe logică, de genul: dacă în grupul în care doi din trei erau informatori, al treilea era, cu siguranță, securist, ofițer sau subofițer „școlit”, cu acte în regulă. Spun „școlit”, pentru că și eu am avut pe scara blocului în care locuiam, un colonel de la securitate, avansat în grabă, pentru succesul său cu parul, la colectivizare. Mă rog, fiecare cu școala lui! Și astăzi, tot cam la fel, te înscrii la „academia X”, cotizezi, mai dai din când în când o talpă pe-acolo, și, la final, la ieșirea pe poarta „școlii”, din bou, ieși vacă. Sau invers! Nu după gen, și ăla stâlcit, cum vor contemporanii vizionari, ci după ștatul de funcții, după trebuințele sistemului în care musai să te înhami.

Acum, după mintea mea, la nivel național, mascarada cu doi din trei, pare a fi o exagerare, însă, în cercuri mai mici, ca și în vremurile de acum, cercuri în care fiecare supraveghează pe fiecare, nu este exclus ca totul să fie adevărat. Mai multe experiențe personale mă fac să dau crezare celor ce mi-au trecut pe la ureche. Pe la jumătatea anului 2022, la solicitarea Comisiei de Cultură din Parlamentul României, am trimis, pe căi oficiale, actele publice solicitate, către instituția Parlamentului. Documentele respective conturau o anume situație ce trebuia analizată în comisia de specialitate. În urma primirii lor, solicitantul a găsit de cuviință să îmi mulțumească în scris, pentru colaborare, promptitudine și deschidere. O chestiune de protocol și, de ce nu, de bun simț. Faptul că am lipsit câteva zile din instituție, scrisoarea de mulțumire a ajuns în mâinile persoanei ce mă înlocuia, om, mi-am închipuit eu, de încredere. E, abia acum e acum! Maxima populară ce aduce oricui aminte că dacă nu te înșeală rudele, aproapele, omul în care ai investit suflet, nu te mai înșală nici dracu, capătă sustanță. Omul de încredere a cerut compartimentelor angrenate în acest schimb legal de informații, toate documentele, semnate de către subsemnatul și trimise Parlamentului. A solicitat, ca și cum eu aș fi comis un delict sau aș fi cumpărat cine știe ce influiență politică sau socială. Cu alte cuvinte, m-a urmărit ca pe un infractor, fără a avea vreo atribuție de serviciu în acest sens. …Sau, mai știi?! Nemernici de genul, ce trag și cu coada ochiului, și cu urechea pe la ușa closetului, au fost și încă sunt cu prisosință! Atitudinea și, desigur, demersul făcut de către partenerul meu, „nu spun cine, becher, persoană importantă” (cât să citez, de data aceasta, pe Caragiale), o mizerie de tip securistic, tipică celor ce au exterminat intelectualii în temnițele comuniste, pe vremuri! Altceva ce să spun?! Faci ce faci, pentru că atât poți, pentru că atât te duce capul, însă nimănui nu îi trebuie telescop, lupă sau măcar ochelari pentru a vedea cum astfel de stârpituri stăruie mâzgă agățată, la tot pasul de oricine, cum precizam în paginile anterioare.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să menționez faptul că nu am nici cel mai mic resentiment față de Securitate, ca instituție a unui stat democrat, a cărei menire este apărarea celorlalte instituții ale statului, ale omului, în special, securitate ce funcționează în limitele unor legi și regulamente. Marea mea frământare, ca de altfel, cred eu, a oricărui om de bună credință, este legată de abuzurile făcute de securiști înainte de 1989, abuzuri, de cele mai multe ori, încă evidente și astăzi.

Spusele de mai sus sunt valabile și pentru zona politicului. Pluripartitismul, separarea puterilor în stat, ca principii ale unei societăți sănătoase, apoi celelalte instituții, dincolo de partidele politice, Parlamentul, Justiția etc., sunt obsolut necesare în gestionarea unui stat democrat, în buna rânduire a unui popor, unde respectarea legilor scrise și a celor morale este însăși condiția existenței, altfel anarhia se instalează cât ai clipi. Însă una este să fii Om politic, o demnitate publică, în cel mai nobil sens al cuvântului, dedicat semenilor tăi, și alta e să fii un scârța-pârța, suflet putregai, afișat la nivelul unor expresii de paradă, cu iz politic, rostite contextual pentru a-ți da, chipurile, notorietate și, evident, dreptul de a cere orice, în scop personal. Ultimii, să fim serioși, vorba bănățeanului, niște „fuce vânt”.

Odată făcute precizările anterioare, ne putem întoarce, la ale noastre, de data aceasta, la mâzga, vorbă otrăvită, dar lunecoasă cu peste de măsură, ce, pe nesimțite, ți se poate strecura nu doar între degete, sub tălpi sau în alte locuri, unde roade fără încetare, ci în creier sau, mai grav, în inimă, locul din care își face mendrele cu tine. Mda, asta se întâmplă când mâzga se bazează pe seducție, apoi pe ideea de „cultură anulată/anihilată” („Cancel Culture”), idee trâmbițată public de cei ce pot pune în locul valorilor ce au trecut proba timpului, cel mult dezordine, împănată cu ilegalități de context.

Ca divertisment, amintesc doar faptul că metodele folosite de cei ce pun în practică astăzi ideea de „cultură anulată/anihilată”, sunt identice cu cele folosite de către Lenin prin anii 1920, după preluarea totală a puterii în Rusia, apoi de către Stalin, în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, iar la noi de către Dej și Ceaușescu.

„Trebuie să cumperi și tu niște… din banii ăia primiți din rezerva statului, că de-aia ți i-a dat, altfel o să te ia la întrebări „Y”, că nu ai făcut și nu ai dres! – mi-a sugerat, mai întâi, în șoaptă, ca să-mi inducă o oarecare stare de frică, omul de încredere. „Numai de grija mea și a unor calculatoare nu poate respira „Y”?!, mi-am zis în gând. „Totul, doar cât să ne facem că facem, să cheltuim că trebuie să cheltuim, evitând, desigur, noțiuni banale de legalitate, de necesitate, în ultimă instanță, de bun simț” , am scrâșnit în adâncul sufletului, gândind la copiii care, în seara anterioară, adormiseră flămânzi.

„Domnule, cât de nemernic trebuie să fii, fie și doar pentru a gândi nelegiuiri și hoții, forțând mâna altuia? Mă rog, cumpără tu, dacă tot vrei să te joci cu focul!”, mi-am șoptit în barbă și am refuzat. Iar de aici, din refuz, scânteia, apoi focul… De data aceasta nu m-am mai mirat, mă obișnuisem cu fățărnicia, însă nu știam până unde merge. Cu un fel de scârbă am privit dincolo de „flacăra” un fel de imagine augmentată, pentru circ și intimidare, la fel ca în 1989, cu elicopterele ce atacau oriunde, iar elicoptere, ioc! Totuși, „la spatele calului și în oricare parte a prostului, nu trebuie stat niciodată”, mi-a amintit un proverb evreiesc și afirmația făcută de către Carlo M. Cipolla, a căpătat substanță. M-am dat la o parte.

Norocul meu și al multora asemenea constă în faptul că formele anarhice, deocamdată doar pâlpâie, ici, colo, leșinate, fără vlagă, iar la un adică, dacă ar ridica o idee mai mult capul, există leacuri. Prin urmare, ca să mai și glumim, când cu agheasmă, când cu fierturi băbești, mâzga este aruncată, fie pe gură, înglobată în flegme scabroase, fie pe partea cealaltă, în cadrul unui tir de flatulențe. În cazurile mai rebele, se știe, la răcoare, înfumurarea scade, precum febra sub ghețuri și algocalmin injectat intravenos. E drept că, uneori, medicamentul dispare din farmacii, însă locuri răcoroase, slavă Domnului, se mai găsesc!

…De, s-a mirat unul de pe la mine de prin sat, după ce i-am povestit și s-a scărpinat în ceafă: „ăl otrăvit, vorba stâlcită și suflet putregai, fuse, fuse și se duse! De aici și ideea, fiecare cu dusul său, cat timp fusul tot fâs!”

Nicolae Bălașa

Publicitate

Vila Tei îți pune la dispoziție 26 de locuri de cazare în Targu Jiu, structurate în 8 camere și un apartament.


Cu un scor excelent pentru locație, curățenie și raport preț/calitate, vă oferim camere pentru două sau trei persoane cu prețuri începând cu 140 lei camera / noapte.
Viziteaza pagina noastră sau sună la numărul de telefon: 0765.188.282

Author: bogdan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *